Doctrine pedagogice

7x puncte

categorie: Psihologie

nota: 10.00

nivel: Facultate

Referat despre Doctrine pedagogice
Procesul nedrept și cumplit care i-a fost intentat la vârsta de 71 de ani (în anul 399, dacă ținem seama de anul 470 al nașterii sale) ne spune că a fost acuzat de către un tăbăcar bogat, care a plătit pe alți doi (un avocat mediocru și un autor dramatic) că ar fi predicat cultul unor zei străini Atenei și ar fi pervertit tineretul acesteia, învățându-l s[...]
DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Doctrine pedagogice

Referat despre Doctrine pedagogice
Procesul nedrept și cumplit care i-a fost intentat la vârsta de 71 de ani (în anul 399, dacă ținem seama de anul 470 al nașterii sale) ne spune că a fost acuzat de către un tăbăcar bogat, care a plătit pe alți doi (un avocat mediocru și un autor dramatic) că ar fi predicat cultul unor zei străini Atenei și ar fi pervertit tineretul acesteia, învățându-l să nu mai respecte tradițiile cetății și instituțiile statului.

Socrate este judecat de către un juriu de 556 de judecători aleși, (majoritatea dintre ei fiind marinari și negustori) și condamnat la moarte prin otrăvire (este obligat să bea cucută). În fața acestui juriu, Socrate acceptă să ia cuvântul, din respect pentru lege. Nu abuzează de capacitatea lui argumentativă și nu cere iertare, ci declară: „Mi-am jertfit viața pentru luminarea patriei; dacă meritele mele nu vor fi recunoscute fără să mă apăr, înseamnă că m-am înșelat și că trebuie să mor". Socrate nu cere clemență... Potrivit ideilor sale despre virtute, despre întemeierea rațională a vieții morale, demonstrând că nu moartea e tristă, ci viața trăită fără o motivație superioară, el solicită cetății o răsplată națională, ceea ce i-a iritat la culme pe judecători. În ceea ce privește preocuparea sa pentru analizarea procesului cunoașterii, lui Socrate îi revin două contribuții de seamă pe care Platon le va dezvolta:
a. cunoașterea ca proces dialectic și
b. întemeierea rațională a vieții morale.

Procesul cunoașterii lucrurilor este alcătuit din ironia socratică (în sens de respingere și demonstrare a erorii) și din maeutica socratică (în accepțiunea că pentru a descoperi adevărul, fiecare om, indiferent de origine, educație sau stare socială, trebuie ajutat sau provocat, prin întrebări și răspunsuri bine gândite, să participe la căutarea adevărului).

Antony Flew, în Dicționar de filosofie și logică, expune în felul următor aceste contribuții ale lui Socrate:
„Declarându-se nedumerit, Socrate îndeamnă pe câte un interlocutor să ofere o explicație a virtuții în cauză, dar refuză să se mulțumească cu exemple, stăruind să se formuleze o caracterizare generală care să poată fi folosită pentru a decide dacă ceva este sau nu un exemplu al respectivei virtuți. O dată oferită o asemenea explicație, Socrate îl asaltează pe interlocutor cu întrebări la care se cere un răspuns prin „da" sau „nu", iar prin inferențe scoase din enunțurile la care partenerul de discuție a aderat, Socrate îl face pe acesta să ajungă a se contrazice. După care se poate încerca o altă definiție sau câteodată i se oferă partenerului șansa de a-și modifica răspunsul dat la un din întrebările lui Socrate. Oricum s-ar proceda însă, se ajunge la o altă contradicție, iar când dialogul se încheie, participanții se află în aceeași stare de nedumerire ca și Socrate" (p.261 -262).

Platon dezvoltă această metodă în dialogul Phaidron, în care avem schițarea ei ca discuție care depinde de faptul dacă participanții sunt dispuși să argumenteze cinstit și să descopere adevărul, pe care nimeni nu-l deține în prealabil și nu-l poate invoca drept garanție.
Forța explicativă a acestei metode decurge din ordinea sau etapele utilizării ei.

Acestea sunt:
Ironia sau ignoranța inițială a auditoriului (punerea întrebării);
Scoaterea la iveală a adevărului (respingerea ideilor false);
Inducția (găsirea generalului în particular, prin compararea ideilor formulate care dau loc la contradicții, pentru că același lucru poate să apară unu și multiplu, mare și mic);

Definiția parțială și generală (integrarea noțiunilor singulare în noțiuni generale). Acest demers procedural explică accesibilitatea dialogului, explică cum este posibilă ridicarea gândirii de la idei particulare la idei generale teoretice. Referitor la întemeierea rațională a vieții morale, Socrate plasează binele înaintea răului - după cum se desprinde, în dialogul amintit, Apărarea lui Socrate. În concepția sa, binele este cauza primară și ultimă a existenței omului, în funcție de care el poate fi făcut în mod conștient sau inconștient, în consecință, oamenii recurg la mijloacele pe care le vor folosi, unul dintre acestea fiind știința virtuții în relație cu voința lor. Asemenea virtuți sunt înțelepciunea, curajul, cumpătarea, dreptatea, a căror tratare Platon o va relua și adâci în dialogul Republica și în alte dialoguri, conturând astfel o teorie a virtuții ca referință a educației morale.

3. Componentele paradigmei educației la Platon
Avem patru asemenea componente:
- natura umană și devenirea ei prin educație;
- teoria ideilor și conținutul educației;
- teoria virtuților și valorilor morale și estetice și învățarea lor,
- statul democrat și politica lui față de educație, respectiv, educație civică.

Aceste componente alcătuiesc întâia paradigmă a educației, dăruită omenirii de către Platon și care au servit sistemelor de gândire și practicii pedagogice în timp.
a. Prima problemă: Natura omenească și devenirea ei
Această problemă este temeiul ontologic ai educației. Pentru explicarea ei Platon utilizează mai multe concepte, pe care le găsim în dialogurile Phaidon, Alcibiade, Gorgias, Timaios, Theaitetos; anume conceptul de om și uman, conceptele de natură psihică (individuală) și natură filosofică (universală), de cunoaștere de sine și devenire armonioasă și liberă a individualității omului cu ajutorul adevărului, al dreptății, al frumosului și binelui.

Omul este trup și suflet; el are o dublă alcătuire: eul individual (accesibil simțurilor) și eul impersonal (sau natura universală a omului), accesibilă intelectului și reflexiei. Luate separat, aceste constituente nu definesc ceea ce este omul, ci unitatea lor: omul este cel ce comandă corpului. Or, pentru a ști „felul în care omul este stăpânit și se poate stăpâni pe sine, astfel încât să-și trăiască viața potrivit rațiunii" (Timaios, p.212), el trebuie să fie conștient și răspunzător de opțiunile sale, trebuie să se îngrijească de sine. Pe această bază „în educație trebuie făcută o schimbare de la o stare către alta mai bună" (Theaitetos, p.214).

Pentru aceasta există două căi:
a. una să te cunoști pe tine însuți;
b. alta - trupul și sufletul să fie în armonie, anume „să dai fiecărei părți hrana și mișcările potrivite ei" (Timaios, p.213), pentru ca sufletul să nu ajungă la o degradare. Degradarea sufletului are diferite cauze, pe care Platon le menționează în Timaios: predispoziția rea a trupului, trândăvia, plăcerile nesăbuite (de exemplu, abuzul sexual este o maladie a sufletului), ambițiile, proasta formă de guvernare și altele.

A te cunoaște pe tine însuți înseamnă a-ți cunoaște starea sufletului care este un aranjament ierarhic alcătuit dintr-o parte rațională, una curajoasă și alta apetitivă, încât fiecare dintre ele este subordonată celei precedente printr-o diversitate de trăsături și interconexiuni care hrănesc viața noastră și activitățile noastre.În consecință, cunoscându-ți starea sufletului, îți cunoști scopul în viață, inclusiv în privința educației: să descoperi folosul faptei drepte, bune și frumoase, prin care ești răspunzător de sănătatea fizică și psihică a corpului tău. în acest fel ești capabil să te îngrijești și de treburile sau problemele statului.

Despre această problemă, care este de actualitate, dialogul Alcibiade este edificator. Personajul este un om de stat atenian; un militar, comandant al flotei trimise în expediția din Sicilia, un om care râvnește după putere și exprimă o nemăsurată ambiție, aroganță și spirit de aventurier (trădează, trece în tabăra adversarilor, învață dușmanul cum să provoace daune Atenei). Întrebarea pe care Platon o examinează este ce l-a determinat pe Alcibiade să nu acționeze spre binele cetății? Indirect este vizată și o altă întrebare referitoare la importanța cunoașterii de sine. Supus unui subtil examen, Alcibiade dovedește că nu înțelege ignoranța și nepregatirea sa (că nu știe ce este dreptatea pentru a nu se comporta după bunul plac), nu știe ce este binele și răul, frumosul și sănătatea, pentru că toate acestea sunt de nedespărțit.
DOWNLOAD REFERAT
« mai multe referate din Psihologie

CAUTA REFERAT

TRIMITE REFERAT CERE REFERAT
Referatele si lucrarile oferite de E-referate.ro au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica.
Confidentialitatea ta este importanta pentru noi

E-referate.ro utilizeaza fisiere de tip cookie pentru a personaliza si imbunatati experienta ta pe Website-ul nostru. Te informam ca ne-am actualizat termenii si conditiile de utilizare pentru a integra cele mai recente modificari privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal. Inainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugam sa aloci timpul necesar pentru a citi si intelege continutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigarii pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizarii fisierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totusi ca poti modifica in orice moment setarile acestor fisiere cookie urmarind instructiunile din Politica de Cookie.


Politica de Cookie
Am inteles