Despre fatalismul mioritic

5x puncte

categorie: Romana

nota: 7.86

nivel: Liceu

Th. D. Speranția (1915) optează pentru filiera mitică, dar împinge lucrurile mult prea departe căci, pentru a fi sigur de succesul demersului său și de tranșarea chestiunii fatalismului, invocă nespecificitatea Mioriței la cultura și spiritualitatea româŹnească. În schimb, Ovid Densușianu (1922) găsește o soluție originală, eliminând din discuție tesŹtamentul și episodul maicii bătrâne ca fiind mo[...]
DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Despre fatalismul mioritic

Th. D. Speranția (1915) optează pentru filiera mitică, dar împinge lucrurile mult prea departe căci, pentru a fi sigur de succesul demersului său și de tranșarea chestiunii fatalismului, invocă nespecificitatea Mioriței la cultura și spiritualitatea româŹnească. În schimb, Ovid Densușianu (1922) găsește o soluție originală, eliminând din discuție tesŹtamentul și episodul maicii bătrâne ca fiind motive ce se întâlnesc și în alte poezii populare. Deoarece testamentul nu e reprezentativ (și deci trebuie îndepărtat) nu am mai avea argumente să discutăm despre fatalism .

Voce destul de autoritară și competentă în materie folclorică, dar și atent analist al fenomenului mioritic, Dumitru Caracostea (1924) sintetizează: „Această idee a pasivității, a fatalismului, a liniștii în fața morții revine necontenit în exegezele baladei și în generalitățile folclorice de tot felul. Până în zilele noastre este un loc comun pentru toți câți vor să ne caracterizeze. Dar ansamblul literaturii noastre poporane, atât cel epic, cât și cel liric, arată că este mai mult decât o exagerare, o dezumanizare să admiți, ca produs al factorilor istorici sau ca reflex al caracterului etnic, un fatalism care merge până la primirea morții fără a reacționa. De la caracterul de jale propriu liricii noastre, până la presupusul pasivism din Miorița este drum lung.

Este drept că credința în soartă, în ce ți-e scris, este o trăsătură caracteristică a poporului nostru. Dar la fel și a altor popoare. De altă parte, întreg mediul epicii noastre poporane arată că această credință nu smulge din suflete resortul adânc omenesc de a reacționa acolo unde, ca în situația din Miorița, lucrul ar fi posibil” .
D. Caracostea nu se rezumă la atât și consideră necesar să respingă această dogmă: „Treptat, părerea despre fatalismul ciobanului a devenit dogmă.

De aici, pentru unii prilej de filosofare și de retorism, pentru alții îndemn de a bănui autenticitatea textului. Ar fi un caz unic în istoria literaturii, au afirmat aceștia din urmă, ca eroul să audă de complot și să-și facă testamentul, resemnându-se, fără să ia nici o măsură de apărare. Rezultă că explicările de psihologie etnică în felul celor amintite, nu sunt înŹdesŹtulătoare. Avem la cei care subliniază fatalismul din Miorița o falsă înțelegere a semŹnificației. Optica justă, neputând a fi dată nici prin jocul fireștilor resorturi sufletești, nici prin împrejurări proprii acestui neam, rămâne să fie dobândită din însăși structura estetică a baladei, confirmată prin istoria ei” .

Prin anii '30 ai secolului al XX-lea, cultura românească era impregnată de un puternic curent tradiționalist, declanșat la începutul secolului de mișcarea semăŹnăŹtoŹristă al cărei mentor era Nicolae Iorga. Preluând unele idei ale tradiției din Dacia liteŹraŹră, semănăŹtoŹrismul atrage atenția asupra problemei țărănești și naționale, reŹvendicându-se ca o alternaŹtivă a crizei societății românești.

Evocarea istorică a vremurilor apuse, valorificarea folclorului în dauna traducerilor sunt numai câteva din obiectivele preluate de cuŹrentul gândirist al anilor ’30. Însă Nichifor Crainic, unul din directorii revistei GânŹdirea, adauŹgă acestui program de renaștere națională o dimensiune profund ortodoxă, religioasă, de stil bizantin. Se remarcă același refuz al „europenismului” și pledoaria penŹtru o cultură rurală, hrănită din mituri autohtone („mitul sânŹgelui”).

În acest context, propice revitalizării valorilor culturii populare, intervențiile asupra Mioriței sporesc în intensitate, dar interpretările capătă reflexe filosofice, ale eluŹciŹdăŹrii semnificațiilor majore. Astfel, teoria fatalismului mioritic e alimentată de „idealismul Thraciei” și amendată de o „nostalgie după moarte a ciobanului”.
Autor al unor sinteze de estetică filosofică și literară, Liviu Rusu (1935) analiŹzează „sensul existenței” în poezia populară românească, subliniind cu acest prilej pasivitatea și resemnarea din Miorița. Astfel, eroul „nu încearcă nici un gest de rezistență, nu se revoltă împotriva destinului, și singura lui consolare este că moartea îi va permite să se odihnească în sânul naturii” . O poziție aproape suprapusă peste cea a lui J. Michelet.

„Într-un eseu celebru, «Unduire și moarte», Dan Botta vorbește de moarte ca de un prag al jubilației, de sufletul păstorului care «palpită eliberat» în sferele albe ale bucuriei. Undeva, într-un spațiu redus la esență, se săvârșește nunta între păstor și moarte”. (cf. Mircea Eliade, 1970)

Apogeul acestor aprecieri se consumă în „Spațiul mioritic” blagian (1936). Poetul din Lancrăm „…descifrează în Miorița o transfigurare a morții pe care o găsește din alte creații etnice, ceea ce-i permite să identifice în «dragostea de moarte» o caracterizare a spiritualității poporului român” . Dintre toți, L. Blaga va aduna cei mai mulți opoŹzanți, începând cu H.H. Stahl (1938), G. Călinescu (1941), G. Brăiloiu (1946) și până la A. Fochi (1964), M. Eliade (1970) și C. Noica (1976).

Ecou târziu al ideilor exprimate în acel efervescent deceniu trei, punctul de vedere al dramaturgului Victor Eftimiu (1942) nu propune nici sensuri noi, nici interŹpretări originale, ci epurarea acestei creații folclorice. „…faimoasa baladă a Mioriței, pe care unii o socotesc cea mai frumoasă poezie românească și pe care eu aș scoate-o din toate cărŹțile de citire, întrucât cuprinde o monumentală lecție de lașitate, de renunțare” .

OFENSIVA CONCEPȚIEI NONFATALISTE.

Prima intervenție consistentă canalizată pe strădania de a decoji cântecul mioritic de interpretări și înțelesuri preponderent metafizice aparține lui Constantin Brăiloiu (1946), într-un efort centrat cu precădere pe combaterea teoriei blagiene, teorie reluată și reactivată în Trilogia culturii. „Sensurile noi” adăugate de C. Brăiloiu, etnografice prin excelență, coagulează o necesară abordare interdisciplinară a Mioriței.

„Nuanța de reŹgret și de compătimire, sensibilă, ici, acolo, în aceste incantații cu destinație schimŹbată, nu s-a strecurat, desigur, decât în zona în care mila creștină a alungat teroarea ancesŹtrală. Ele nu exprimă nici voința renunțării, nici beția neantului, nici adorația morții, ci exact contrariul lor, pentru că în ele se perpetuează memoria gesturilor originare de apărare a vieții” , este de părere exegetul.

Obsesia fatalismului avea să-i preocupe și pe ideologii regimului comunist care, în meticulozitatea de a filtra totul, chiar și tradițiile, prin prisma doctrinei marxist-leniniste, găsesc necesar să tranșeze definitiv disputa. În 1957, academicianul C.I. Gulian publică un studiu pe această temă, proclaŹmând: „Poporul român – ca toate popoarele – are față de moarte o atitudine firească, sănătoasă, considerând-o drept un fenomen naturale, pe care experiența sa milenară de viață l-a integrat prin legea firii (…).

Poporul nici nu se resemnează, nici nu primește cu bucurie moartea; el o acceptă numai, ca pe un fenomen firesc… A ști că moartea e un fenomen firesc și a accepta fenomenul ca o lege a firii este cu totul altceva decât dorinŹța de moarte și glorificarea morții, pe care o predică ideologia burgheză în descompunere” .

Cei care vor avea răbdarea să parcurgă sutele de pagini ale lucrării Miorița – Tipologie, Circulație, Geneză, Texte (1964) vor constata destul de repede faptul că laitmotivul „nici urmă de fatalism” marchează fiecare pagină, fiecare comentariu, fiecare analiză a episoadelor, în variante, în versiuni și în concluziile preliminare sau finale. Din acest motiv, Adrian Fochi se dovedește a fi „teoreticianul nonfatalismului mioritic”.

Autorul își conduce studiul într-o manieră aproape justițiară, ignorând prezumția unui alt deznodământ. Premisele sale sunt evidente: izolarea testamentului, minimalizarea „cadrului epic inițial”, preluarea tezei Mușlea – Brăiloiu, ritul morții nelumiților.

A. Fochi respinge tezele creștin-ortodoxe în favoarea caracterului profund laic al baladei și a tenŹdințelor antiecleziastice. Alegoria morții devine un simplu ritual al consacrării nupțiale post-mortem. În concluzie, în Miorița asistăm la o tradițională nuntă postumă a tineŹrilor morți celibatari.
DOWNLOAD REFERAT
« mai multe referate din Romana

CAUTA REFERAT

TRIMITE REFERAT CERE REFERAT
Referatele si lucrarile oferite de E-referate.ro au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica.
Confidentialitatea ta este importanta pentru noi

E-referate.ro utilizeaza fisiere de tip cookie pentru a personaliza si imbunatati experienta ta pe Website-ul nostru. Te informam ca ne-am actualizat termenii si conditiile de utilizare pentru a integra cele mai recente modificari privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal. Inainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugam sa aloci timpul necesar pentru a citi si intelege continutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigarii pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizarii fisierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totusi ca poti modifica in orice moment setarile acestor fisiere cookie urmarind instructiunile din Politica de Cookie.


Politica de Cookie
Am inteles