Curentul dreptului natural
5x puncte
categorie: Filosofie
nota: 9.23
nivel: Liceu
Ideea dreptului natural are o istorie lunga: în daoism, la sofisti, la Platon, la stoici, la Cicero, în tomism și la multi altii. Adeptii teoriei dreptului natural argumentează că există un drept absolut, care e identic pentru toti, aplicabil tuturor, fie că izvoraste din interior, fie din exterior. Obiectul științei juridice este dreptul în caracterele sale particulare. Studiul dreptului în ceea [...]
DOWNLOAD REFERAT
Preview referat: Curentul dreptului natural
Ideea dreptului natural are o istorie lunga: în daoism, la sofisti, la Platon, la stoici, la Cicero, în tomism și la multi altii. Adeptii teoriei dreptului natural argumentează că există un drept absolut, care e identic pentru toti, aplicabil tuturor, fie că izvoraste din interior, fie din exterior. Obiectul științei juridice este dreptul în caracterele sale particulare. Studiul dreptului în ceea ce are el universal constituie obiectul filosofiei dreptului. Filosofia dreptului examinează ceea ce trebuie sau ceea ce ar trebui sa fie în drept, în opozitie cu ceea ce este.Ea descrie originea și evolutia dreptului, verifică și pregateste recunoasterea pozitivă a idealului juridic. Considerând ca în fiecare epoca s-a meditat asupra problemei dreptului și justitiei, putem spune că filosofia dreptului corespunde unei trebuințe naturale și constante a spiritului uman. Marile opere ale filosofiei dreptului sunt legate de marile progrese politice. Asfel, celebri teoreticieni ai dreptului precum R. Von Jhering, F. Gény, L. Duguit, R. Stammler, G. Radbruch, J. Dabin, M. Hauriou, E. Erlich, H. Kelsen, G. Del Vecchio au depasit perspectiva teoriei dreptului, pătrunzând în teritoriul filosofiei dreptului.
De-a lungul timpului dreptul natural se dezvoltă, iar numeroși precursori de ai lui Sofocle sau Cicero scriind istoria dreptului. Școala dreptului natural a avut o îndelungată istorie, legată de permanentele căutări ale oamenilor pentru găsirea dreptații absolute. Cele mai importante și cele mai durabile concepții de drept natural au avut la bază două idei: ideea ordinii universale care guvernează pe toți oamenii și ideea drepturilor inalienabile ale individului. Și totuși care este forța dreptului natural? De unde provine dreptul natural? Este el produs al rațiuni umane sau este de origine divină?
Gandirea greacă este cea care face distincție între legea naturală și legea scrisă. Între justiția naturală și cea legală. „nedreptăților și tiraniei le erau opuse norme ertne imuabile”(Aristotel). La Aristotel echitatea era considerată deasupra legilor pozitive iar Cicero spunea că: „nu este admisibilă nici modificarea acestui drept, nici abaterea de la el, nici abrogarea acestuia”.
În evul mediu, părinții biserici (Augustin) au menționat ideea dreptului natural căutând însă să-i dea un fundament religios. Dreptul natural este considerat ca parte a dreptului divin și este conceput ca un ordin dat rațiuni de către divinitate spre binele comun . Hugo Grotius cel care a pus temelia școlii dreptului natural este și acela care arată că statul cu organizarea sa juridică nu poate să-și manifeste suveranitatea decât în interior, față de supușii săi; în afara granițelor această autoritate nu poate fi manifestată în sensul just, „peste graniță”, planând anumite principii de drept universal și etern pe baza cărora se poate realiza o justiție și o apropiere între popoare.
În cadru gândirii juridice școala dreptului natural are un larg răsunet, amploare și longevitate, cu momente de acensiune, de eclipsă, de renaștere cu evocări din antichitate până în prezent. Istoria modernă a dreptului începe pe la 1600, cand importanți autori din filosofia dreptului încep să se afirme, ca Thomas Hobbes, John Locke, Benedict Spinoza sau Jean Jacques Rousseau ale cărui idei au influențat puternic revoluțiile franceză și americană, legislația, teoriile politice precum și filosofia dreptului. O data cu Immanuel Kant s-a deschis o nouă cale în filosofia dreptului și o dată cu acesta succesori lui Kant – Fichte, Schelling și Hegel – a căror operă se îndepărtează însă tot mai mult de el pană la a-i deveni opusă.
Prin Kant, filosofia începe o nouă epocă. Prin el se reafirmă faptul că fundamentul dreptului este în om, iar omul trebuie astfel respectat în libertatea sa.
Kant definește dreptul natural ca: „amsamblul conditiilor, grație cărora preferința arbitrară a fiecăruia se poate armoniza cu preferința arbitrară a celorlanți în cadrul unei legi universale de libertate” Așadar dreptul natural este alcatuit din reguli pe care rațiunea le recunoaște ca valabile în mod a priori, adica independent de orice realizare concretă. De exemplu, spune Kant, nu este necesar să constat prin experiență, într-un număr de cazuri, că trebuie să repect părinții sau că nu trebuie să fac altora ceea ce nu îmi place să mi se facă mie, validitatea acestor reguli fiind sesizată dintr-o dată, în mod rațional. Acest mod specific de interpretare a dreptului natural a justificat și remarca făcută de G. Del Vecchio că, prin Kant, se sfârșește școala dreptului natural și începe școala dreptului rațional: dreptul natural devine drept rațional.
Capitolul III
Curentul dreptului natural
Originea concepției dreptului natural o găsim încă din antichitatea greacă, la filosofii greci și apoi la romani. Gândirea greacă era impregnată de caracterul sacru al legilor, înrădăcinate în tradițiile cele mai vechi. Se făcea distincție între legea naturală și legea scrisă, între justiția naturală și justiția legală (Heraclit, Sofocle, Aristotel). Nedreptăților și tiraniei le erau opuse norme eterne, imuabile, „echitatea” fiind considerată deasupra legilor pozitive. Nu este admisibilă nici modificarea acestuo drept, nici abaterea de la el, nici abrogarea acestuia (Cicero).
În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, în epoca Renașterii, în condițiile luptei dintre monarhul absolut și supremația Bisericii, noile forțe ale societății fac apel la principiile generale ale dreptului natural pentru ași justifica acțiunile. Autoritatea spirituală a dreptului divin este înlocuită de cu cea a rațiunii și explicația dreptului natural se dă, recurgîndu-se la rațiunea umană. Principiul major al dreptului natural este propria sa conservare. Hugo Grotius este considerat ca adevatul întemeietor al școlii dreptului natural: natura sociabilă și morală a omului conduce la ideea contractului social, la constituirea comunității umane; pe baza acestei naturi se poate constitui un drept inevitabil pentru toate timpurile și pentru toate locurile, care există datorită rațiunii, independent de comandamentul divin.
Istoria dreptului natural este rațiunea umană. Principiul major al dreptului natural este propria sa conservare. Dreptul și autoritatea există numai pentru protejarea individului care posedă drepturi inalienabile (Thomas Hobbes). Iar funcția contractului social este aceea de a apăra drepturile naturale ale omului. Atâta timp cât își îndeplinesc îndatoririle de a garanta drepturile individuale, guvernanții nu pot fi privați de putere (John Locke). Dreptul este cel ce leagă organizarea socială cu sistemul culturii, anume este cel care exprimă într-o formă obiectivă, instituționalizată, exterioară, un fapt de conștiință, un ansamblu de scopuri și valori.
Forma logică a dreptului, este, după Giorgio del Vecchio, dată a priori, adică nu empiric și constituie condiția limită a experienței juridice în general. Giorgio del Vecchio definește dreptul ca „coordonarea obiectivă a acțiunilor posibile între mai mulți subiecți, conform unui principiu etic care le determină, excluzând împiedicarea lor”5. Această definiție amintește de definiția kantiană a dreptului, însă în aceasta din urmă principiul etic a fost specificat ca lege universală a libertății, ce configura un ideal și nu un concept pur logic care se poate referi la nu are importanță care sistem juridic.
Dacă morala impune subiectului o alegere între acțiunile pe care le poate îndeplini, confruntând acțiunile aceluiași subiect unele cu altele, dreptul confruntă o acțiune cu alta ale subiecților diferiți. Dreptul tinde să stabilească o ordine obiectivă de coexistență, el trebuie să considere înainte de toate, aspectul exterior al acțiunilor, deoarece în câmpul exterior are loc interferența, întâlnirea atitudinilor mai multor ființe și prin urmare, acolo se naște cerința limitării. Din faptul că dreptul este o limită, o frontieră între acțiunile mai multor subiecți, decurge caracteristica esențială a acestuia și anume, coercibilitatea, adică posibilitatea de a constrânge la îndeplinire. Trecerea frontierei de către una din părți, implică posibilitatea celeilalte de a respinge invazia. « mai multe referate din Filosofie
Referatele si lucrarile oferite de E-referate.ro au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica.
