Cultura si civilizatia persana

2x puncte

categorie: Istorie

nota: 9.92

nivel: Liceu

Clima podișului iranian era marcată de contraste mari de temperatură. În linii mari, jumătatea de sud a podișului era favorabilă agriculturii și pomiculturii, în timp ce partea nordică - o imensă stepă, cu prea puține oaze - avea un teren bun doar pentru pășuni. Pe lângă fauna actuală, în antichitate mai trăiau aici și tigri, urși și o specie de lei, mai mici însă și mai puțin periculoși decât spe[...]
DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Cultura si civilizatia persana

Clima podișului iranian era marcată de contraste mari de temperatură. În linii mari, jumătatea de sud a podișului era favorabilă agriculturii și pomiculturii, în timp ce partea nordică - o imensă stepă, cu prea puține oaze - avea un teren bun doar pentru pășuni. Pe lângă fauna actuală, în antichitate mai trăiau aici și tigri, urși și o specie de lei, mai mici însă și mai puțin periculoși decât speciile de azi. Munții care înconjoară podișul din aproape toate părțile erau bogați în minereuri de fier și plumb, în diorit și alabastru; deșertul centre - în zăcăminte de sulf; iar văile râurilor - în pietre semiprețioase.
Primele așezări omenești sunt atestate arheologic pe podișul iranian chiar din mileniul al V-lea î.e.n. Spre sfârșitul mileniului al IV-lea î.e.n. s-au înregistrat aici mișcări masive de populații nomade (bine cunoscute în istoria antică a Orientului Apropiat: elamiți, gutti, kasiți etc.) care, coborând din regiunile muntoase, își îndreptau turmele spre bogatele câmpii mesopotamiene. Aceste triburi indo-europene au dat vastei regiuni în care începeau să migreze numele Aryanam, "țara arienilor" - ceea ce înseamnă "a nobililor"; de unde, denumirea țării de Eran sau Iran, denumirea care (sub dominațiile succesive: arabă, mongolă și turcă) a fost schimbată în Persia.

Organizarea militară și administrativă

Principalii stâlpi ai prestigiului și forței Imperiului persan au fost armata și administrația. Tocmai acestea și sunt domeniile - alături de cel al religiei - în care persanii și-au adus contribuția lor originală în istoria civilizației și culturii.
Regii mezilor au folosit experiența și organizarea militară a asirienilor, creând detașamente speciale de lănceri, de arcași și de călăreți. Cirus I n-avea o armată națională, ci o armată de mercenari, recrutată din rândurile popoarelor supuse, armată ale cărei detașamente erau conduse de ofițeri din țările respectivilor soldați. Regii persani își aveau o gardă personală formată din 4 000 de pedestrași și călăreți, toți din rândurile nobilimii. Singurul corp de armată permanent îl formau 10 000 de călăreți de elită, care purtau numele de "nemuritori" (în sensul că numărul lor trebuia să rămână fix, același).
Forța armatei persane consta în cavalerie. Călăreții - recrutați din rândurile nobilimii - erau înarmați cu o sabie dreaptă, buzdugan, secure și un fel de lasso. Urmau arcașii, călăreți care trăgeau din fuga calului, - o tactică a cărei mare eficiență s-a dovedit în luptele contra detașamentelor compacte ale legiunilor romane. Urmau trupele arcașilor care luptau din turnurile de lemn instalate pe spinarea elefanților. Masa mare de pedestrași - țărani prost înarmați - nu conta prea mult. Detașamentele de cavalerie grea - constituite din nobili de frunte - erau echipate într-un fel care le asigura o extraordinară forță de șoc. De pe tronul său, înconjurat de steaguri și protejat în mijlocul corpului de cavalerie grea, regele în persoană conducea operațiile militare.
Persanii practicau tactica replierii, retrăgându-se în fața inamicului după ce ardeau totul în urma lor, sau după ce provocau inundații. Înainte de începerea unei bătălii avea loc ceremonia purificării rituale și a invocării cerului. Pentru a se cunoaște exact pierderile suferite, fiecare soldat depunea la începutul luptei o săgeată într-un coș; la sfârșitul luptei fiecare își lua înapoi săgeata; numărul săgeților rămase indica numărul celor uciși.
Dacă în materie de știință militară persanii nu erau întru nimic inferiori romanilor, același lucru se poate spune și în ce privește organizarea administrativă a țării.
Darius și-a împărțit imperiul în 23 de provincii (număr la care s-au adăugat apoi alte trei), având în frunte fiecare câte un guvernator, numit satrap ("îngrijitorul țării"). Ales de rege dintre membrii familiei regale sau din cele mai înalte familii nobile, el răspundea direct în fața regelui. Satrapul răspundea și de perceperea dărilor care erau stabilite de la caz la caz, cu o mare precizie. Răspundea de recrutarea oamenilor în timp de război (când era decretată mobilizarea totală), precum și de administrarea în provincia sa a justiției. Alături de satrap - în sarcina căruia deci cădea exclusiv administrația civilă - era plasat guvernatorul militar al provinciei respective, depinzând direct numai de rege. Pe lângă un înalt funcționar însărcinat cu perceperea dărilor, satrapul mai avea alături și un secretar numit de Palat, care avea misiunea de a ține legătura direct cu casa regală. În sfârșit, pe lângă contactul permanent și direct cu guvernatorul militar, regele își mai avea (pentru a-i controla pe satrapi și pentru a le verifica obediența) și un corp speciali de inspectori, numiți "urechile regelui". Aceștia vizitau o dată pe an - sau inopinat, chiar de mai multe ori - satrapiile spre a controla gestiunea; în caz de nevoie puteau dispune și de forța armatei. În perioada arsacizilor funcția de satrap a devenit în general ereditară.

Populația persană propriu-zisă - de aproximativ o jumătate de milion abia - era scutită de dările mari; în schimb asupra ei grevau sarcinile administrative și îndatoririle de ordin militar. Pentru a face față imenselor cheltuieli (ale armatei, curții regale, aparatului birocratic, lucrărilor publice, și altele) statul dispunea de diferite resurse: veniturile proprietăților funciare nesfârșite ale casei regale, monopolul de stat al minelor, taxele vamale, prada de război, taxele și impozitele interne, tributul plătit de țările supuse ș.a. Impozitele erau stabilite - în funcție de zona geografică și de recoltele obținute - pe genuri de proprietăți (pe casă, pe grădină, pe vite, etc.) Cei lipsiți de proprietăți funciare plăteau taxe personale fixe, anuale; dar și taxe extraordinare: cu ocazia nașterii unui copil, pentru o căsătorie, ș.a.
DOWNLOAD REFERAT
« mai multe referate din Istorie

CAUTA REFERAT

TRIMITE REFERAT CERE REFERAT
Referatele si lucrarile oferite de E-referate.ro au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica.
Confidentialitatea ta este importanta pentru noi

E-referate.ro utilizeaza fisiere de tip cookie pentru a personaliza si imbunatati experienta ta pe Website-ul nostru. Te informam ca ne-am actualizat termenii si conditiile de utilizare pentru a integra cele mai recente modificari privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal. Inainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugam sa aloci timpul necesar pentru a citi si intelege continutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigarii pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizarii fisierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totusi ca poti modifica in orice moment setarile acestor fisiere cookie urmarind instructiunile din Politica de Cookie.


Politica de Cookie
Am inteles