Costache negruzzi - alexandru lapusneanul

7x puncte

categorie: Romana

nota: 7.36

nivel:

     ,,Prin nuvela Alexandru Lapusneanul, Negruzzi devine primul scriitor epic de seama al literaturii noastre." Tudor Vianu





     Bibliografie



     Publicist, traducator, poet, dramaturg, prozator, filolog, creatorul nuvelei istorice românesti, neegala[...]
DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Costache negruzzi - alexandru lapusneanul

     ,,Prin nuvela Alexandru Lapusneanul, Negruzzi devine primul scriitor epic de seama al literaturii noastre." Tudor Vianu





     Bibliografie



     Publicist, traducator, poet, dramaturg, prozator, filolog, creatorul nuvelei istorice românesti, neegalate pâna astazi, Costache Negruzzi este un deschizator de drumuri în literatura româna moderna, ,,un clasic al romantismului" (Al. Piru).

     C. Negruzzi traieste si se formeaza într-o perioada de renastere nationala, fiind alaturi, în actiunile culturale si literare de mai tinerii M. Kogalniceanu, V. Alecsandri, Al. Russo.

     Scrierile publicate în periodicele vremii (Albina româneasca, Curierul de ambe sexe, Foaie pentru minte, inima si literatura, Dacia literara, Propasirea s.a.) au fost adunate în volumul Pacatele tineretelor (1857). Volumul cuprinde poezii, proza, opere originale si traduceri orânduite în patru cicluri: Amintiri de junete (cu doua nuvele romantice, o povestire umoristica si un basm localizat - Toderica); Fragmente istorice; Neghina si palamida (poezii), Negru pe alb - Scrisori la un prieten (inaugurând astfel genul epistolar). C. Negruzzi e primul scriitor modern din Moldova si întemeietorul nuvelei istorice.

     Negruzzi este initiatorul unor specii literare inedite în acel moment în literatura româna, cum ar fi: primul model de literatura memorialistica (Fragmentul Cum am învatat româneste); nuvela romantica (Zoe, O alergare de cai); ,,anecdotul istoric Aprodul Purice" (aparut în 1873, înaintea Daciei literare, fragment din proiectata epopee Stefaniada); prin schita portretistica din Reteta si Fiziologia provincialului (1840), Negruzzi este întâiul observator social, înainte de Vasile Alecsandri. Fabulosul si proverbialul din povestile lui Creanga sunt prefigurate în Scrisoarea XII (Pacala si Tândala, 1842), ca si caracterul evocator din scrierile lui Mihail Sadoveanu. Teatru - Cârlanii, Doi tarani si cinci cârlani, Muza de la Burdujeni, jucata pe scena Teatrului National din Iasi.

     Negruzzi a fost preocupat si de problemele limbii într-un numar de patru scrisori, intitulate Critica, pe temeiul cunoasterii limbii vorbite, a textelor vechi; preocupat si de creatia folclorica (Pacala si Tândala), a grupat proverbele pe teme (ca si A. Pann în Povestea vorbei).

     Scriitor plin de spirit, în opera lui Negruzzi sunt prezente ironia si umorul, vorbirea în sentinte si aforisme ca la clasici.

     Aflat la temelia literaturii moderne, în opera sa se reflecta modalitatile artistice ale epocii, clasice si romantice.

     Prin nuvela Alexandru Lapusneanul, C. Negruzzi a devenit un scriitor clasic.

     Nuvela a aparut în 1840 în revista Dacia literara, în primul numar, cu titlul Scene istorice din cronicele Moldaviei, Alexandru Lapusneanul, confirmând dezideratul exprimat de Mihail Kogalniceanu în articolul-program (Introductia).





     Aprecieri critice



     ,,Negruzzi era un burghez cu legaturi în lumea feudala prin mosie, relatii de familie si raporturi sociale, situat ca înalt slujbas într-o pozitie de dependenta fata de autoritate; în ordinea spiritului, el încearca sa se elibereze, însa, de ingerintele puterii si de lestul inertiei conservatoare; voia sa mearga cu veacul si întelegea ca înaintarea spre o orânduire noua e inevitabila; avea idei mai limpezi sau mai tenebroase, câteodata nimerea adevarul si alteori bâjbâia sa-l descopere, dar prin întreaga structura a mintii si prin telul cautarilor lui, participa deplin la universul valorilor burgheze."

     Paul Cornea, Costache Negruzzi, Montesquieu si ideologia aripei moldovenesti a pasoptismului, în vol. De la Alexandrescu la Eminescu, E.p.l., 1966, p. 105.



     ,,Împotriva celor care au cautat sa afirme impersonalitatea în creatie, calitate care ar constitui înalta valoare artistica a nuvelei în discutie -, sa aratam ca contradictiile sociale intra în însusi procesul de creatie si astfel, impersonalitatea apare ca o diversiune tendentioasa a esteticii idealiste, menita sa falsifice pozitia scriitorului discutat fata de framântarile sociale pe care le oglindeste."

     Gr. Scorpan, Realismul lui C. Negruzzi, în Iasul nou, nr. 7/1950, p. 87.











































































































     ALEXANDRU LAPUSNEANUL

     1564 - 1569





     Încadrarea în evolutia literaturii române



     Publicata în primul numar al Daciei literare, nuvela Alexandru Lapusneanul de Costache Negruzzi vine perfect în întâmpinarea programului revistei, cel putin în doua puncte ale acestuia - cel referitor la promovarea unei literaturi originale si cel care recomanda subiecte autohtone de inspiratie.

     Materialul este preluat din ,,cronice batrâne" (Mihai Eminescu), mai precis din cronica lui Grigore Ureche, si, pentru episodul omorârii lui Motoc, din Miron Costin (de unde prelucreaza scena uciderii lui Batiste Veveli). Aceasta nu înseamna însa copiere servila sau subordonare fata de conceptia autorilor prelucrati. Pentru Negruzzi, literatura nu trebuie sa fie conforma cu realitatea (si aceasta mediata, cum e cazul cronicilor), ci cu propria sa viziune asupra acesteia, care e o viziune romantica. Limitele acesteia sunt ale verosimilului artistic si mai putin ale adevarului istoric.

     Cercetarile recente pun în lumina faptul ca Lapusneanu nici nu a fost un domn atât de crud; în realitate nici nu a omorât 47 de boieri si ca mai aspra era sotia sa. Vinovat de aceasta deformare este însa cronicarul Ureche. Important însa este, ca pornind de la sumare date istorice, Negruzzi - prin talentul si imaginatia sa - a reusit sa creeze o fictiune credibila.

     Avem în Alexandru Lapusneanul prima proza istorica într-adevar reusita din literatura noastra, si anume una care a stabilit pentru multa vreme standardele genului, o culme neîntrecuta pâna în prezent.





     Tema operei



     Tema nuvelei este istorica - perioada medievala moldoveana (perioada în care luptele pentru domnie duc la saracie), politica de îngradire a marii boierimi de catre domnitor si ilustreaza evocarea unui moment zbuciumat din istoria Moldovei în timpul celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lapusneanu (1564-1569).





     Subiectul operei



     Subiectul urmeaza o desfasurare ascendenta si o clasica evolutie a momentelor.

     Expozitiunea: Alexandru Lapusneanu revine în Moldova cu scopul de a-si relua scaunul domnesc, dupa ce, cu eforturi îndelungate, izbutise sa-l alunge ,,pre rapitorul" Stefan Tomsa, care-i urmase la domnie. Lapusneanu fusese înlaturat de pe tron din cauza tradarii unor boieri, aceiasi care acum îl întâmpina aproape de granita: vornicul Motoc, postelnicul Veverita, spatarul Spancioc si Stroici. Acestia vor sa-l convinga sa renunte la tron, deoarece ,,norodul nu te vrea, nici te iubeste".

     Intriga: Mânios, cu ochii scânteind ,,ca un fulger", Alexandru Lapusneanu este hotarât sa se instaleze pe tronul Moldovei raspunzând boierilor cu fermitate: ,,Daca voi nu ma vreti, eu va vreu [...] si daca voi nu ma iubiti, eu va iubesc pre voi [...] Sa ma întorc? Mai degraba-si întoarce Dunarea cursul îndarapt".

     Desfasurarea actiunii: Speriat de amenintarile lui Lapusneanu, Motoc cade în genunchi si-l roaga sa nu-i pedepseasca dupa faradelegile lor, dar acesta le promite sa-i crute, ba mai mult, îi fagaduieste ca ,,sabia mea nu se va mânji în sângele tau". Dupa fuga lui Tomsa, Lapusneanu se aseaza pe tronul Moldovei si trece la pedepsirea aspra a boierilor, le ia averile, iar ,,la cea mai mica greseala dregatoreasca, la cea mai mica plângere [...], capul vinovatului se spânzura în poarta curtii [...] si nu apuca sa putrezeasca, când alt cap îi lua locul". Doamna Ruxanda, sotia lui Lapusneanu si fiica ,,bunului Petru Rares", înspaimântata de cruzimile si crimele înfaptuite de sotul sau, îl roaga sa nu mai verse sânge si sa înceteze cu omorurile, impresionata fiind de cuvintele vaduvei unui boier ucis, care o amenintase ,,Ai sa dai sama, doamna!". Zâmbind, Alexandru-voda îi promite ,,un leac de frica".

     Punctul culminant: Alexandru Lapusneanu ,,facuse de stire tuturor boierilor" sa participe împreuna la slujba de la Mitropolie, dupa care erau cu totii invitati ,,sa prânzeasca la curte", cu scopul de a împaca pe domnitor cu boierii. Ca niciodata, în ziua aceea Lapusneanu vine la biserica îmbracat ,,cu toata pompa domneasca" si, dupa ce a ascultat cu smerenie slujba, ,,s-a închinat pe la icoane [...], a sarutat moastele sfântului", rosteste un discurs emotionant în finalul caruia îsi cere tuturor iertare pentru ca a varsat ,,sângele multora". Boierii sosesc la ospat însotiti fiecare de câte doua-trei slugi, ,,adunându-se boierii, 47 la numar". Spre sfârsitul ospatului, la semnul domnitorului, ,,toti slujitorii de pe la spatele boierilor" scot jungherele si-i omoara pe toti boierii. Lapusneanu pune apoi sa se reteze capetele celor ucisi, dupa care le aseza în mijlocul mesei, ,,puind pe ale celor mai mici boieri dedesupt si pe a celor mai mari deasupra, dupa neam si dupa ranguri, pâna ce facu o piramida de patruzeci si sapte capatâne, vârful careia se încheia prin capul unui logofat mare". Când termina, o cheama pe domnita Ruxanda sa-i dea leacul de frica, promis, care lesina la vederea acestei grozavii spre dezamagirea domnitorului: ,,Femeia tot femeie [...], în loc sa se bucure, ea se sperie". În acest timp, putinii slujitori aflati în curte, care scapasera cu viata, ,,dasa larma pe la casele boierilor", asa ca o multime ,,de norod, tot orasul" venise la portile curtii domnesti. Lapusneanu, înstiintat de venirea norodului, trimise pe armas sa-i întrebe ,,ce vor si ce cer" si-si exprima fata de Motoc pornirea de ,,a da cu tunurile în prostimea aceea". Motoc este de acord, deoarece daca au murit atâtia boieri, ,,nu-i vro paguba c-or muri câteva sute de mojici". Întrebata ce vrea, ,,prostimea ramasa cu gura cascata", deoarece ei venisera fara un scop anume, ci se luasera unii dupa altii, ca si acum când începura sa-si strige nemultumirile: ,,Sa se micsoreze dajdiile! [...] Sa nu ne mai jafuiasca! [...] Am ramas saraci! N-avem bani! Ne i-au luat toti Motoc!". Si brusc, toti ca unul, strigau ,,Capul lui Motoc vrem!". Profitând de aceasta situatie, Lapusneanu îl da pe Motoc multimii, care se repezi asupra lui ca o ,,idra cu multe capete [...] si într-o clipala îl facu bucati", pedepsind astfel un boier tradator, fara ca sabia lui sa se fi mânjit de sânge, asa cum îi promisese.

     Deznodamântul: Timp de patru ani Lapusneanu îsi respecta promisiunea facuta Doamnei Ruxanda si nu mai ucide nici un boier, dar nascoceste tot felul de schingiuiri: ,,scotea ochi, taia mâni, ciuntea si seca pe care avea prepus". Era totusi nelinistit pentru ca nu pedepsise pe Spancioc si Stroici, pe care nu reusise sa-i gaseasca, simtindu-se mereu în pericol de a fi tradat de acestia. Se muta în cetatea Hotinului, unde se îmbolnaveste ,,de lingoare" si, ,,în delirul frigurilor", îl mustra constiinta pentru toate cruzimile înfaptuite, îl cheama la el pe mitropolitul Teofan, caruia-i cere sa-l calugareasca. Trezindu-se din starea de inconstienta si vazându-se îmbracat în rasa de calugar, Lapusneanu se enerveaza foarte rau, îsi pierde complet controlul si-i ameninta cu moartea pe toti, inclusiv pe sotia si fiul sau: ,,M-ati popit voi, dar de ma voi îndrepta, pre multi am sa popesc si eu". Îngrozita de amenintarile lui Lapusneanu, Doamna Ruxanda accepta sfatul lui Spancioc de a-i pune sotului ei otrava-n bautura. Scena otravirii este cutremuratoare, Negruzzi descriind în detaliu chinurile îngrozitoare ale domnitorului care ,,se zvârcolea în spasmele agoniei: spume facea la gura, dintii îi scrâsneau, si ochii sai sângerati se holbasera", pâna când, în sfârsit, ,,îsi dete duhul în mânile calailor sai". A fost înmormântat la manastirea Slatina, unde ,,se vede si astazi portretul lui si a familiei sale".





     Conflictul operei



     Seria de opozitii ce defineste personajele nuvelei Alexandru Lapusneanul, organizeaza decisiv materialul epic si defineste coerenta viziunii artistice asupra unui subiect istoric.

     Conflictul nuvelei este imprimat de lumea pe care Negruzzi o cunoaste din cronici sau din viata imediata. Natura conflictului este de esenta psihologica si sociala. Conflictul psihologic vizeaza cele doua aspecte ale personajului: Lapusneanu cel care a fost alungat de la domnie si aspira la ordine si dreptate si Lapusneanu cel care traieste patima razbunarii: ,,Cu averile voastre" fata de momentul final când ameninta cu moartea fiului sau: ,,Iar pe cateaua asta [...] împreuna cu tâncul ei".

     Conflictul social priveste relatia antitetica dintre Lapusneanu si boieri, pe de o parte, pe de alta parte Lapusneanu - Doamna Ruxanda. În cadrul conflictului cu boierii se individualizeaza înfruntarile cu: Motoc, apoi grupul Spancioc-Stroici.

     Conflictele sunt aranjate într-o succesiune care sugereaza o compozitie muzicala în care alterneaza ritmurile (tempourile). Conflictul Lapusneanu - boieri este foarte alert ca urmare a prezentarii lui cu ajutorul naratiunii si dialogului; conflictul Lapusneanu - Doamna Ruxanda este mai lent, data fiind utilizarea descrierii pentru nuantarea naratiunii. De la un capitol la altul alterneaza conflictele si tempourile ca într-o compozitie armonizata clasic.

     Reîntors în tara pentru o a doua domnie, Alexandru Lapusneanu îsi manifesta, chiar de la bun început, vointa de a stapâni autoritar, strângând frâiele puterii în propriile mâini.

     Replicile sale fata de ,,întâmpinarea" boierilor anunta un prim conflict: între vointa domnitorului, dorinta sa de a fi un suveran absolut, cu puteri depline asupra celor pe care îi cârmuieste si punctul de vedere al boierilor, ce îsi doresc un domn pe care ei însisi sa-l ridice pe tron pentru ca apoi sa guverneze sub numele acestuia.

     Schimburile de replici mai sus mentionate, precum si scurta prezentare ,,istorica" a vocii sugereaza preexistenta acestui conflict, datând cel putin de la sfârsitul primei domnii a lui Alexandru Lapusneanu. Cel ce fusese cândva ,,stolnicul Petre" avusese manifestari mai putin despotice la suirea pe tron. Atitudinea sa îngaduitoare încuraja o vesnic pusa pe intrigi boierime care, nepedepsita, îl alungase de la domnie pe Alexandru Lapusneanu. Vechi juraminte de razbunare par a-l fi legat pe domnitor de vornicul Motoc, boier puternic, influent si ascultat de gâlcevitoarea boierime de tara. Lapusneanu îsi exprima, chiar din prima scena, vointa de a-l pastra în viata pe Motoc atât timp cât îi este ,,trebuitor" si, mai ales, pentru a-l ,,usura" pe domn de ,,blestemurile norodului".

     Celor ce-i spun ca nu este dorit în tara, Lapusneanu le da replica memorabila: ,,Daca voi nu ma vreti, eu va vreu...", expresie a hotarârii de a se impune prin forta acolo unde bunele intentii dadusera gres.

     La replica lui Lapusneanu, în care îsi face cunoscuta dorinta de mântuire a tarii, Motoc anunta începutul luptei. Negruzzi urmareste si accentueaza manifestarile lui Lapusneanu, ce tradeaza o psihologie aparte, asa cum a dorit si Negruzzi sa se înteleaga. De fapt, el nu are nimic patologic în manifestarile sale.

     Politica de forta a voievodului se manifesta prin acte abuzive (confiscarea averilor) si prin acte de cruzime, care au darul de a o înspaimânta pe Doamna Ruxanda, urmarita de cuvintele-blestem ,,O sa dai sama, Doamna!". Cu umorul negru ce-i caracterizeaza interventiile, Alexandru Lapusneanu îi promite Doamnei un ,,leac de frica".

     Prefacându-se a se împaca - crestineste - cu boierii potrivnici, Lapusneanu jura strâmb, însala, se preface pentru a-i atrage pe cei ce erau floarea boierimii la un ospat. Acesta se dovedeste a fi o cursa. Veselia ospatului se preschimba în varsare de sânge. Jubilând sadic, Lapusneanu îi ofera Doamnei promisul ,,leac de frica": o piramida de capete asezate dupa rangul, faima, averea celor ucisi.

     Doar doi tineri boieri scapa de macel - Spancioc si Stroici, care reusesc sa fuga peste apele Nistrului, nu înainte de a lansa o promisiune a razbunarii catre urmaritori: ,,Spuneti celui ce v-au trimis [...] ca ne vom vedea pân-a nu muri!".

     Motoc va fi oferit prada furiei multimii, confirmând astfel rolul de ,,tap ispasitor" pe care i-l nimerise Lapusneanu la întoarcerea în tara.

     Devorat de suspiciune, slabit de boala, Lapusneanu se retrage la manastire. Delirând, prada febrei, încearca sa-l induca înca o data în eroare pe Dumnezeu (dupa juramântul strâmb), prin dorinta - exprimata - de a se calugari. Revenindu-si însa în simtiri si trezindu-se în straie de calugar, voievodul redevine acelasi Alexandru Lapusneanu, care ameninta ca ,,de ma voi îndrepta, pre multi am sa popesc si eu!".

     Patima puterii îl orbeste în asemenea masura pe Lapusneanu încât este gata sa-si ucida propriul fiu la gândul ca acesta i-ar putea lua scaunul domniei. În fata acestei amenintari, Doamna Ruxanda îi duce voievodului paharul cu otrava pregatit de Spancioc si Stroici. Lapusneanu, consecvent siesi, se stinge fara urma de regret pentru cele savârsite, sub privirile, la fel de necrutatoare, ale celor doi tineri boieri.

     Conflictul puternic între Lapusneanu si boieri cunoaste nu numai o rezolvare în deznodamântul capitolului IV, dar si în propriul punct culminant în capitolul III, în momentul uciderii celor 47 de boieri. Totusi, dupa acest moment tensiunea psihica se decompenseaza prin acalmia evenimentului din începutul capitolului IV si prin utilizarea descrierii.

     În afara de conflictul central, dintre voievod si boierii intriganti din jurul lui Motoc - conflict aparent ,,solutionat" prin piramida de capete si linsajul vornicului - exista si alte doua conflicte, la fel de importante în economia nuvelei.

     Astfel, este conflictul ce-l opune pe Lapusneanu Doamnei Ruxanda. Cele doua personaje, ale caror trasaturi se creioneaza prin antiteza, nu se afla în conflict de la bun început. Opozitia de principii se contureaza abia pe parcurs, pentru a duce la finalul tragic. Initial Doamna Ruxanda nu pune la îndoiala justetea actelor sotului ei si Domnul Moldovei. Ceea ce o determina sa intervina este mai curând blestemul ce-i pare ca o urmareste, împreuna cu întreaga sa familie.

     Blânda, înduratoare, Doamna pare a fi, în toate, opusul lui Lapusneanu. Sotie si mama devotata, Doamna a tarii (si descendenta din neam de voievozi), Doamna Ruxanda este însa un om cu simtul datoriei. Lesina în fata piramidei de capete, dar nu intervine activ în treburile domniei decât atunci când cel ce-i este sot pare a-si fi pierdut ratiunea devenind o amenintare pentru toti cei din jur si, mai ales, pentru fiul sau si viitorul voievod.

     Ceea ce o determina pe Doamna sa ucida, în final, dupa o lupta interioara (între datoria de sotie si aceea de mama si Doamna) este convingerea ca Lapusneanu îl poate ucide pe fiul sau si mostenitorul tronului.

     Conflictul dintre Alexandru Lapusneanu si tinerii boieri Spancioc si Stroici este unul ce opune o vointa despotica, o personalitate autocrata celor ce reprezinta o boierime iubitoare de tara si ordine. Fara a fi corupti si hârsiti în intrigi, precum si boierii din jurul lui Motoc, Spancioc si Stroici sunt hotarâti sa-i razbune pe cei ucisi având convingerea ca, o data cu moartea sângerosului tiran, abuzurile vor înceta, iar asupra tarii vor domni pacea, linistea si dreptatea.





     Structura si compozitia nuvelei.

     Semnificatia mottourilor



     Compozitional, nuvela respecta mai mult cerintele genului dramatic decât pe acele ale celui epic. Distingem în tesatura intima a nuvelei doua planuri. Unul anunta actiunile lui Lapusneanu în vederea nimicirii boierilor, iar cel de-al doilea ofera, la scena deschisa, spectatorului desfasurarea faptelor. Credem ca cel de-al doilea plan constituie esenta dramatica a nuvelei.

     Compozitia este de factura clasicista: sobra, echilibrata, într-o arhitectonica organizata în patru capitole, fiecare purtând un motto care exprima ideea substantei epice. Cele patru capitole urmeaza un echilibru clasic, caci alterneaza conflictele si procedeele de expunere sugerând echilibrul clasic al unei compozitii muzicale în care alterneaza ritmurile.

     Nuvela are o structura simetrica si un echilibru solid atât în ceea ce priveste ilustrarea evenimentelor, cât si în ceea ce priveste psihologia si tragismul personajului, ceea ce-l determina pe Vasile Alecsandri sa o numeasca un adevarat ,,cap de opera de stil energetic si de pictura dramatica".

     Mottourile reproduc, într-o forma usor modificata, cronica lui Ureche si S. Dacalul, capitolul De la a doua domnie a lui Alexandru-voda Lapusneanu.

     ,,Daca voi nu ma vreti, eu va vreu..." - cuvintele apartin lui Lapusneanu, ca raspuns la îndemnul de a renunta la tronul Moldovei adresat lui de catre boierii veniti sa-l întâmpine. Se refera la conflictul, anuntat înca din expozitiune, dintre Lapusneanu si boierii sustinatori ai lui Stefan Tomsa. C. Negruzzi se slujeste de textul lui Gr. Ureche: ,,Daca au mers solii acei de la Tomsa, si au spus lui Alexandru-voda. Atunci sa fi zis Alexandru-voda: ". Opozitia dintre cele doua pronume ,,eu" - ,,voi" anunta conflictul nuvelei. Aceste cuvinte ilustreaza hotarârea lui Lapusneanu de a ocupa tronul împotriva vointei marilor boieri, si prin ele se instituie intriga;

     ,,Ai sa dai sama, Doamna!..." - este replica vaduvei unui boier ucis de Lapusneanu, amenintare adresata Doamnei Ruxanda, sotia domnitorului, pentru crimele înfaptuite de el. Reprezinta un tablou ce pare a fi mai mult rezultatul fanteziei si inventivitatii scriitorului, creat cu scopul de a patrunde în adâncime personajul principal. Afirmatia vaduvei o face si pe Doamna Ruxanda complice la faptele sângeroase ale domnitorului si stârneste interventia acesteia în a tempera conflictul generator de ura si razbunare;

     ,,Capul lui Motoc vrem..." - sunt cuvintele multimii de tarani nemultumiti, veniti la Curte sa se plânga de asuprirea boierilor, de saracie, de foame, de viata lor devenita insuportabila. Mottoul anunta cea mai dramatica parte a nuvelei, episodul antologic din punct de vedere al structurii intime, al gradarii si echilibrului situatiilor, precum si al ingeniozitatii artistice cu care Negruzzi a stiut sa aseze fata-n fata domnul, boierii si poporul;

     ,,De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu..." - sunt cuvintele lui Alexandru Lapusneanu, aflat pe patul de suferinta, ca o amenintare împotriva celor care-l calugarisera. Amenintarea releva o pornire demonica pe care numai moartea o poate opri.

     Prin viziunea realista a trecutului istoric, prin relieful uimitor al caracterelor si prin viguroasa sa constructie epico-dramatica, Alexandru Lapusneanul se situeaza printre marile realizari ale literaturii pasoptiste.





     Alexandru Lapusneanu - caracterizare



     Imaginea lui Lapusneanu, personaj creat de Negruzzi, nu se poate suprapune datelor oferite de istorie si desigur nici nu se recomanda din punctul de vedere al cerintelor impuse de o opera beletristica.

     Alexandru Lapusneanu este personajul principal al nuvelei cu acelasi titlu prin calitati de exceptie si efecte extreme, Negruzzi reusind sa întruchipeze un personaj unic prin complexitatea acestuia. Este asezat în centrul nuvelei, toate celelalte personaje, ca si actiunile prezentate, sunt orientate spre reliefarea caracterului acestuia.

     Asa cum e înfatisat, trasatura sa dominata, care le subordoneaza pe toate celelalte, este dorinta de putere, de a o cuceri si de a o pastra cu orice pret.

     Erou romantic, Lapusneanu este alcatuit din puternice trasaturi de caracter, un personaj exceptional, ce actioneaza în împrejurari deosebite. Autorul îsi urmareste personajul, de-a lungul celor patru capitole, din momentul intrarii în tara si pâna în clipa mortii. Tot ceea ce se întâmpla în aceasta nuvela poarta pecetea duritatii lui Lapusneanu.

     Astfel în capitolul I Lapusneanu este prezentat de catre autor, în detaliul frapant, amanuntit, conducându-ne astfel în mijlocul starii de spirit a personajului. Negruzzi utilizeaza dialogul ca procedeu de caracterizare astfel personajul relevându-si propriile sale trasaturi prin intermediul gesturilor, al gândurilor. Se observa ca Lapusneanu vorbeste în pilde, folosindu-se de exclamatii si întrebari retorice, intrând astfel în categoria personajelor romantice.

     Negruzzi împinge în prim plan faptele sa vorbeasca, printr-o concizie clasica, într-un dialog viu, de o rara autenticitate. Prin puterea de evocare a dialogului, printr-o fina observatie a gesturilor, a mimicii se dezvaluie toata miscarea psihologica a viitorului tiran.

     Când rememoreaza întâia domnie a lui Lapusneanu, autorul foloseste o succesiune de interogatii retorice, redând astfel furia personajului. Boierii îi cer lui Lapusneanu sa paraseasca tara, acesta însa este hotarât sa-si recupereze tronul. Din reactia lui Lapusneanu se contureaza doua amanunte specifice acestui personaj: cinismul si dorinta de razbunare.

     Replicile exprima atitudini vizibile, starea sufleteasca a eroilor în timpul vorbirii asigurând caracterul scenic.

     Lapusneanu îi primeste pe cei trei boieri protocolar si rezervat, ,,silindu-se a zâmbi" (expresia fetei). Replicile arata siguranta se sine si atitudinea provocatoare a domnului care-i face pe dusmanii sai sa-si dezvaluie ostilitatea si intentiile adevarate: ,,Am auzit, urma Alexandru, de bântuirile tarii si am venit s-o mântui; stiu ca tara m-asteapta cu bucurie". Ultima parte a replicii este scânteia care declanseaza raspunsul învaluit în viclenie al lui Motoc si raspunsul dur, ferm, autoritar, într-o izbucnire de furie si ura abia stapânita a Lapusneanului, exprimat în replici scurte, taioase, care pun în lumina impulsivitatea, omul violent, politicianul fara scrupule, neîngaduitor în înfruntarea cu boierii. Replicile au ramas memorabile, capatând valoare de sentinta.

     Negruzzi însoteste replicile cu observatii asupra fizionomiei personajului, care reflecta trairile interioare ale eroului: ,,raspunse Lapusneanul, a caruia ochi scânteiara ca un fulger". Interogatiile si exclamatiile personajului, retezarea taioasa a vorbelor interlocutorului sau, succesiunea rapida, dintr-o rasuflare, a raspunsurilor Lapusneanului exprima ritmul starii sufletesti a personajului, vorbirea lui devenind dramatica, traita la cote înalte ale simtirii omenesti. Cu o intuitie psihologica remarcabila, Negruzzi îsi lasa personajul sa se dezlantuie într-o furie si o mânie gâlgâitoare, subliniind paroxismul trairii prin amanunte fizionomice: ,,Râdea, muschii i se suceau în râsul acesta, si ochii lui hojma clipeau".

     Când Motoc, plin de umilinta, îi cere lui Lapusneanu sa-l ia de partea sa, Lapusneanu da dovada de inteligenta, capacitate de analiza si patrundere psihologica. Cu ajutorul unui proverb Lapusneanu îl caracterizeaza pe Motoc: ,,lupu paru-si schimba, da naravul ba".

     Printr-o singura linie, Lapusneanu surprinde liniile caracteristice boierilor: Veverita, dusman vechi, dar cinstit, Spancioc este tânar cu multa dragoste de tara, Stroici e naiv, de aceea nu cunoaste minciunile, iar Motoc e ,,învechit în zile rele" si ,,ciocoi fatarnic".

     Dorinta de putere n-ar valora nimic daca n-ar fi sustinuta de o serie de alte calitati care sa-i dea posibilitatea de manifestare si dintre acestea, cea mai importanta este abilitatea în ceea ce priveste relatiile umane. Abilitatea de a face promisiuni linistitoare pentru ceilalti si care, personal, nu-l angajeaza cu nimic. Tot de aceasta tine si capacitatea de a-si stapâni impulsurile violente, atunci când are ceva de câstigat de pe urma acestui lucru.

     Este expert în manipulare si declara cu cinism acest lucru atunci când, la început, hotaraste sa-i crute, deocamdata, pe boieri, si pe Motoc în special: ,,te voi cruta, caci îmi esti trebuitor, ca sa ma mai usurezi de blastemurile norodului".

     Lapusneanu a venit în tara cu anumite intentii care sunt pline de patima razbunarii, acest lucru punând în evidenta un personaj diabolic. Lapusneanu se contureaza ca un adevarat personaj tragic. El îndeplineste toate caracteristicile personajului tragic din teatrul vechii Grecii.

     Alexandru Lapusneanu în prima sa domnie, a vrut sa multumeasca tot poporul. Faptul ca acest lucru nu i-a reusit atrage dupa sine vina personajului. Grecii numesc acest moment, moment numit hybris.

     Prin urmare Lapusneanu a fost alungat de la tron, fapt care a dat nastere poftei de razbunare. Se marcheaza prin acest lucru un alt moment al personajului tragic, moment pe care vechii greci îl numesc pathos.

     Procedeele de caracterizare cu care opereaza autorul în acest prim capitol sunt procedeele de caracterizare directa (prin cuvintele autorului); autorul retine câteva detalii de comportament sau de expresie care au însa o greutate extraordinara în definirea trairilor personajului: ,,muschii i se suceau într-un râs nervos. O astfel de tehnica de portretizare este experimentata de realisti în tehnica detaliului semnificativ sau frapant, precum si procedeul de caracterizare indirecta (prin dialog). Dialogul este de esenta dramatica, este lasat sa curga liber, autorul nu intervine nici cu scurte interventii scenice astfel încât capitolul are un aspect dramatic, iar personajul are consistenta tensionata si complexa a unui personaj viu. Lapusneanu este tipul domnitorului tiran si crud, cu vointa puternica, ambitie si fermitate în organizarea razbunarii împotriva boierilor tradatori, aceasta fiind unica ratiune pentru care s-a urcat pentru a doua oara pe tronul Moldovei: ,,Daca voi nu ma vreti, eu va vreu".

     Daca în primul capitol portretul lui Lapusneanu este scos în evidenta prin intermediul antitezei dintre boieri si Lapusneanu în al doilea capitol, caracterizarea lui Lapusneanu reiese din antiteza conflictuala dintre domnita Ruxanda si el. domnita Ruxanda e plina de întelepciune, gingasie pe când Lapusneanu e crud, nemilos si fatarnic. Este de observat în acest capitol momentul în care Lapusneanu înfuriat de cerinta domnitei, si anume de a înceta omorurile, pune mâna pe jungher. Este o reactie necontrolata a lui, nepotrivita pentru un domnitor. Prin aceasta actiune, Lapusneanu dovedeste a fin un om cu o fire colerica, impulsie, obisnuit sa judece si sa faca dreptate singur, dupa propriile reguli.

     Auzind cererea domnitei, Lapusneanu o mustra ,,pentru vorbele nebune", dar promite în final ca va înceta cu omorurile, însa nu înainte de a-i da leac de frica. Lapusneanu în momentul de fata, disimuleaza, dorind sa fie calm si se poarta autoritar fata de sotia sa, dar si cinic pentru ca în sine leacul promis o va îngrozi. Este o reactie de-a dreptul maladiva a personajului dând înca o data dovada de cruzime, spirit diabolic si spirit de razbunare. Lapusneanu ajunge acum sa îndeplineasca cu adevarat rolul de personaj exceptional în situatii exceptionale, specific personajelor romantice.

     Procedeele pe care autorul le foloseste în capitolul doi sunt: caracterizare directa si caracterizare indirecta.

     În capitolul trei îl surprinde pe Lapusneanu intrând în biserica prilej pentru autor sa realizeze descrierea costumului eroului. Autorul reuseste totodata sa creeze si atmosfera de epoca (moment în care de altfel se dovedeste ca Negruzzi este si un adevarat creator al realismului).

     Lapusneanu, ca un mare actor, îsi va regiza cu deosebita rigurozitate, urmarind efectele, miscarile, ca pe o scena, întru totul viabila. Eroul disimuleaza din momentul în care intra în biserica, îsi atribuie un rol prin care vrea sa para un umil pacatos dornic sa se spovedeasca si sa se îndrepte spre calea cea dreapta. Ipocrizia si fatarnicia personajului este nelimitata. El vrea sa para ca se caieste pentru greselile sale astfel tinând un discurs în care se foloseste de pilde biblice. Lapusneanu vrea sa para convingator, faptul ca se foloseste de pildele biblice este doar pentru a crea în sufletul boierilor un adevarat efect persuasiv (de convingere, de lamurire). Discursul lui Lapusneanu pune în evidenta un personaj cu o inteligenta stralucita. Acesta stie sa utilizeze cuvintele de o asa maniera încât sa-si convinga auditoriul fara însa a parea suspect printr-o excesiva umilinta. Le atrage atentia boierilor ca au gresit cu totii. Autorul foloseste si elemente anticipative pentru a fixa trasaturile personajului si intentiile acestuia; astfel întelegem ca personajul nostru are intentii malefice, caci moastele Sf. Ioan cel Nou au tresarit la atingerea lui Lapusneanu. El îsi încheie cuvântarea invocându-l pe Isus sa le ierte greselile si cheama boierii la un ospat. Lapusneanu câstiga încrederea boierilor, care vin la ospat, cu exceptia lui Spancioc si Stroici.

     Elocinta sa tine de abilitate, placerea vorbelor memorabile, a constructiei discursului, însa s-ar putea sustine ca e mai curând vorba de histrionism, de atentie la efectul produs asupra spectatorului, decât de eficienta sa ca persuasiune asupra interlocutorului.

      Din felul în care este organizat ospatul se poate observa ca planul domnitorului e bine gândit. La un semn al lui Lapusneanu se declanseaza macelul. Sadismul personajului precum si decaderea psihologica sunt de-a dreptul înfioratoare: cu cinism priveste dintr-un colt macelul, dându-i o satisfactie totala privelistea sângeroasa. Dupa care, satisfacut, il da pe Motoc multimii.

     De caracterul histrionic se leaga probabil si cruzimea sa. Violenta, tratarea fara menajamente a dusmanului, era o trasatura obisnuita în lumea respectiva, însa, în cazul lui Lapusneanu, ea frizeaza patologicul. Pentru faptul ca el nu se multumeste cu faptul de a-si învinge dusmanul, ci e hotarât sa-l nimiceasca total. Teroarea devine un spectacol gratuit, dincolo de posibila ei justificare ca instrument de guvernare - lichidarea în masa a boierilor si construirea unei piramide din capetele lor.

     În momentul în care Lapusneanu construieste piramida de capete pathos-ul devine deja patologic. Pentru caracterul personajului autorul foloseste dialogul, dar si naratiunea. Ca si în primul capitol dialogul da personajului o consistenta sporita (pare o fiinta vie). Antiteza dintre Lapusneanu si Motoc, ca si aceea dintre Lapusneanu si Doamna Ruxanda defineste personajul prin crearea elementului de contrast.

     Bun cunoscator al psihologiei umane, se dovedeste atât în atitudinea lui fata de Motoc cât si atunci când profita de multimea adunata la portile curtii domnesti, stiind astfel sa scape de unul dintre cei mai amenintatori dusmani ai sai, argumentând ,,Prosti, dar multi [...] sa omor o multime de oameni pentru un om, nu ar fi pacat?".

     Capacitatea de manipulare este dusa la desavârsire, atunci când, în fata multimii razvratite, el ia hotarârea (comunicata de asemenea cu cinism - ,,Du-te de mori pentru binele mosiei dumnitale, cum ziceai însuti") de a-l sacrifica pe Motoc, scapând în acest fel de un dusman periculos (si, formal, respectându-si promisiunea) si deturnând un pericol iminent, o multime care, scapata de sub control, ar fi putut deveni imprevizibila.

     Detine arta disimularii, scena din biserica fiind foarte semnificativa în acest sens: îmbracat ,,cu mare pompa domneasca" se închina pe la icoane; saruta moasele sfântului, îl ia martor pe Dumnezeu pentru cainta de a fi comis crime, citeaza din Biblie, în timp ce pregateste cel mai sadic omor din toate câte comisese - piramida de capete taiate ale celor 47 de boieri ucisi la ospatul domnesc, la care fusesera invitati.

     Este inteligent, perfid, reusind sa pacaleasca pe boieri, sa manevreze pe oricine si sa-si ascunda adevaratele planuri de razbunare, pe care le aplica cu o satisfactie deosebita.

     În ultimul capitol personajul este surprins bolnav, pe patul de moarte. Delirând, cere iertare de la Dumnezeu si doreste sa fie calugarit. Un personaj obsedat în asa masura de puterea temporala, de aici si acum, e limpede ca nu poate fi prea preocupat de viata de apoi. Doar în pragul mortii sale hotaraste, ca un fel de troc, ca în cazul ca va scapa, sa abdice si sa se calugareasca, pentru ca, de îndata ce aceasta amenintare asi pierde caracterul iminent, sa dispara si cainta si sa îsi retracteze promisiunea, redevenind, potential, violent. Într-un moment de luciditate este prins de o furie nebuna si ameninta cu moartea fiului sau. Degradarea psihologica a personajului atinge un punct maxim în acest moment, personajul este de-a dreptul dezumanizat.

     Doamna Ruxanda îndemnata de Spancioc si Stroici (care s-au reîntors între timp în tara) precum si de mitropolitul Teofan, îl otraveste pe Lapusneanu.

     Personajul moare în chinuri groaznice. Moartea personajului marcheaza un alt moment din tragedia greaca antica si anume thanathosul. Suferinta fizica a personajului este dublata si de suferinta sufleteasca, Lapusneanu este sensibilizat, nu doreste sa auda nimic din ce-a facut. Este clipa adevarului, o clipa de iad. Moartea personajului produce o stare de purificare pe care o exprima catharsi-ul în tragedia greaca.

     Nu i se poate nega un anumit curaj, o anumita demnitate în fata mortii, atunci când, realizând ca nu mai are nici o scapare, ca a fost otravit si ca e la cheremul dusmanilor sai, Stroici si Spancioc, cere sa i se dea lovitura de gratie, favoare ce i se refuza, fiind lasat sa moara în chinuri.

     Cruzimea este trasatura dominanta a personajului, motivata de multe fapte cumplite: leacul de frica, linsarea lui Motoc, amenintarea cu moartea propriei familii, schingiuirea si omorârea cu sânge rece, ba chiar cu satisfactie a boierilor etc. Moartea lui Lapusneanu este o plata binemeritata pentru cruzimea sa.

     Costache Negruzzi a fost inspirat în momentul scrierii de operele vechilor cronicari moldoveni. Dialogul ca procedeu al caracterizarii indirecte aduce în fata cititorului un personaj malefic sau, la final, un personaj disperat, incapabil sa-si accepte judecata dreapta, si dornic de un final cât mai rapid, fara chinuri.

     Scriitori si critici literari au apreciat în diferite epoci si moduri aspectul psihologic al lui Alexandru Lapusneanu. Vasile Alecsandri a vorbit despre ,,tragedia crunta a lui Lapusneanul", iar Ovidiu Densusianu despre ,,cruzimea, razbunarea, viclenia lui". Liviu Leonte constata la erou ,,o înclinatie diabolica, sadica, spre teroare, o dorinta bolnavicioasa de a vedea curgând sânge". Mai analitic, Nicolae Iorga vede aici ,,sufletul unui bolnav ce-si afla alinarea unei suferinte tainice numai la vederea si auzul suferintei altora".





     Doamna Ruxanda - caracterizare -



     Puse în evidenta pe un fundal istoric dramatic, gratie unei tehnici a basoleriefului, personajele nuvelei Alexandru Lapusneanu se evidentiaza rând pe rând spre a se confrunta si spre a-si împlini destinul înscris - în fresca istorica - de moto-urile ce deschid tablourile confruntarilor.

     Doamna Ruxanda apare initial în contururi estompate, caracterizata mai curând de opozitia caracteriologica fata de Lapusneanu decât de propriile trasaturi. Interventia, aproape timida, în fata actelor despotice ale voievodului marturiseste o fire blânda, careia îi repugna cruzimea. Socata de piramida de capete, ,,leacul de frica" pe care i-l ofera, cu umorul sau sumbru Lapusneanu, Doamna Ruxanda nu intervine - înca - la modul activ în evenimente. Cuvintele cu ecou de blestem - ,,O sa dai sama, Doamna!..." o impresioneaza însa, facând apel nu atât la sensibilitatea feminina, la firea blânda si miloasa a personajului, ci la statutul sau de Doamna a tarii. Neintervenind în fata abuzurilor sotului ei, Ruxanda risca sa îsi împartaseasca, alaturi de întreaga sa familie, de tara pe care o conduce despotic Lapusneanu, consecintele funeste ale blestemelor celor oropsiti.

     Astfel, se contureaza un conflict care o va opune pe Doamna Ruxanda nu numai lui Lapusneanu, ci o va face sa traiasca, dramatic, o confruntare a sinelui cu sentimentul datoriei.

     Dementa finala a voievodului o va pune pe Doamna Ruxanda sa opteze între datorie si sentimentele sale de sotie, datoria de Doamna si, pe de alta parte, de mama a unui viitor domn.

     Doamna Ruxanda va lua funesta si curajoasa decizie finala, de a-i otravi pe Alexandru Lapusneanu, abia dupa ce se convinge ca viata fiului ei poate fi curmata de accesele de cruzime, ajunse la paroxism, ale voievodului.

     Abia acest Lapusneanu, intoxicat de vointa de putere (probabil din momentul în care a renuntat sa fie Stolnicul Petre), transformat în fiara, gata sa-si ucida propriul fiu daca acesta i-ar lua tronul, o poate face pe Doamna Ruxanda sa renunte la datoria de sotie; renuntarea ce are loc dupa ce Lapusneanu însusi a sfarâmat toate legaturile, firesti, de familie, în numele vointei sale despotice.

     Vocea datoriei materne precumpaneste în aparent fragila Ruxanda, nu însa fara o dramatica dilema interioara. Alaturi de aceasta exista si optiunea Doamnei pentru tânarul voievod, ce ar putea sa fie fiul sau, tânar voievod care ar putea înlatura funestele urmari ale domniei celui ce a încetat sa mai fie domn, devenind doar un ucigas feroce, însetat de putere.

     De remarcat faptul ca atribuirea otravirii lui Lapusneanu Doamnei Ruxanda nu apare explicit în cronici. Dimpotriva, domnia înteleapta a celei ce a fost fiica lui Petru Rares, în timpul minoratului fiului ei, lasa amintirea unei figuri feminine luminoase în cronicile noastre. Drama Doamnei Ruxanda, optiunea sa finala sunt note de complexitate a personajului recitit si rescris de Costache Negruzzi.





     Motoc - caracterizare -



     În preajma eroului principal se contureaza prezenta intrigantului Motoc; o evolutie sinuoasa parcursa de acesta, de la înfruntarea lui Lapusneanu la complicitate, turpitudine si lingusire, pâna la sacrificarea lui, evolutie ce pune în valoare capacitatea autorului de a urmari artistic un personaj contorsionat sufleteste. Lasat singur în scena, Motoc se defineste prin monoloage întretaiate de strigarile poporului si deliberarile drastice ale domnului: fricos si mic, dramatic si necontrolat, slab si las în continuarea lamentarilor sale. Dupa cum se observa, Motoc se impune mai mult prin modalitatile artistice proprii teatrului decât epicii.

     ,,Învechit în zile rele", vornicul Motoc este, în nuvela Alexandru Lapusneanu, personajul reprezentativ pentru o întreaga categorie, atestata istoric: aceea a unei mereu ,,zavistnice" boierimi de tara, gata sa faca si sa desfaca domnii, sa comploteze, sa tradeze dupa cum i-o cer interesele. Aflata în conflict cu întregul neam al Musatinilor, de la Stefan cel Mare la Petru Rares, aceasta boierime puternica este obisnuita sa aleaga domni pentru a-i ucide atunci când comportamentul acestora nu îi este pe plac.

     Personaj real, cu nume atestat în cronicile moldave (ca si Spancioc si Stroici), primeste nuante machiavelice sub pana lui Negruzzi. Însa ceea ce-l va duce la pieire va fi cupiditatea sa, firea sa hrapareata si nemiloasa, care stârneste mânia si ,,blastemurile norodului". Pierzania sa se datoreaza însa, în primul rând, abilitatii lui Lapusneanu care, neputând ucide el însusi un personaj atât de puternic, îl transforma în ,,tap ispasitor" canalizând spre batrânul vornic furia multimii.

     Arogant, dispretuitor nu numai fata de norodul cel ,,prost", dar si fata de domnitorii transformati în simple jucarii în mâinile sale, Motoc va cadea victima propriilor sale defecte. Ignora puterea multimii asa cum îl subestimeaza pe Lapusneanu. Acesta îl va întrece în rafinamentul intrigii, precum si în lipsa de scrupule si, prin urmare, îl va înlatura slujindu-se de cei ,,prosti da multi".





     Poporul - caracterizare -



     Costache Negruzzi creeaza primul personaj colectiv constituit pentru prima oara într-o opera literara, dupa regula de miscare si de gândire unitara: ,,Prostimea ramase cu gura cascata [...] Începu a se strânge cete-cete [...] Toate gesturile se facura glas [...] în toate inimile, fu ca o schinteie electrica".

     Multimea razvratita îsi face aparitia în aceasta nuvela aflata la temelia literaturii române moderne, prefigurând, prin intuitia psihologica a prezentarii, marile scene de masa din Rascoala lui Liviu Rebreanu.

     Ideea maselor framântate de un sentiment tulbure al revolutiei este mai târzie, proiectie a pasoptistului Costache Negruzzi asupra unor vremuri straine de asemenea manifestari.

     Chiar daca posibile, cronicile, scrise de ,,acei batrâni boiari" nu le consemneaza. Intuitiile psihologice ale autorului sunt însa importante aici, în creionarea ,,personajului colectiv" si a reactiilor sale fata de principalii actanti ai dramei.

     Prezenta poporului se impune a fi relevata, chiar daca acesta nu actioneaza în prim plan. Numai o singura data, în capitolul al III-lea, partea a doua, masele participa activ, frenetic, la actiune. În rest, le percepem doar din comentariul lui Negruzzi. Cu o forta realista remarcabila, Negruzzi realizeaza personajul colectiv prin trasaturi - gradat relevate: mai întâi multimea vine, la palat, din curiozitate, apoi (întrebata ce vrea) se aglutineaza în cete, ca în cele din urma sa devina o singura vointa, sa aiba unitate de idei si actiuni: ,,În sfârsit începura a striga:

     - Sa micsureze dajdiile! - Sa nu ne zapciasca!

     - Sa nu ne mai împlineasca! - Sa nu ne mai jafuiasca! [...] - Motoc! - Motoc! - Ce ne beleste si ne prada! - Motoc sa moara! Capul lui Motoc vrem!".

     Patrunzând în psihologia colectiva, scriitorul îi surprinde reactiile tipice: calm, deruta, explozie sau stingerea miscarii. Se observa maiestria artistica a autorului: ,,Gloata se întarâta din mult în mai mult [...] Venise fara sa stie pentru ce au venit si ce vrea [...] Sa traiasca maria-sa voda! raspunse gloata. Si, multumindu-se de asta jertfa, se împrastii".

     Daca sentimentul revoltei este initial tulbure - multimea este furioasa, dar nu stie exact împotriva cui si împotriva a ce - mânia sa poate fi usor canalizata împotriva lui Motoc. Abilitatea lui Lapusneanu consta în aceasta oferire a ,,tapului ispasitor", devenind astfel si în ochii multimii un domn luminat, cu grija celor multi.

     Alegerea celui sacrificat este, de altfel, una fireasca: Motoc, mare boier, este mult mai mult prezent în ochii ,,tarii" decât mai mult sau mai putin efemerii domnitori ce s-au succedat în scaunul tarii dupa Petru Rares.

     Asemeni unui excelent regizor, Negruzzi prezinta poporul ca personaj într-o secventa antologica: nimic nu poate fi mai înfricosator decât poporul rasculat. De aceea ,,gloata" se comporta uniform, actionând în chip unanim, de la simpla formare în cete ,,la întarâtare" si apoi la explozia ,,zurbei" în tipete si strigari. Este în toata urmarirea actiunilor si comportarii poporului o gradare reala, izvorâta dintr-o perfecta cunoastere a modului de manifestare a oamenilor simpli. ,,Din nehotarâti ce erau, par acum hotarâti. Sunt într-un cuget, într-o vointa; e psihologia miscarilor populare, sovaitoare la început, dar canalizate apoi într-o singura dorinta, neprevazuta" - comenta E. Lovinescu.

     Dezlantuirea si canalizarea furiei colective, linistirea ei dupa ce i se ofera ceea ce si-a dorit (sau crede ca si-a dorit) îl arata pe Costache Negruzzi drept unul dintre primii autori cu adevarat moderni din literatura noastra.





     Spancioc si Stroici - caracterizare -



     Împrumutând numele unor personaje istorice reale din galeria boierilor Moldovei (asemenea lui Motoc), Spancioc si Stroici sunt, în nuvela în discutie, exponentii unei boierimi tinere, necorupte de sentimentele meschine ale celor ,,învechiti în zile rele". Ei ar putea reprezenta reînnoirea boierimii de tara, în sentimente patriotice, viteaza si neînduratoare, asa cum a stat alaturi de marii domnitori ai Moldovei.

     Convingerea celor doi ca toate necazurile tarii vor lua sfârsit o data cu Lapusneanu pare sincera, ca si condamnarea acestuia din motive morale. Semnificativ este, în acest sens, faptul ca, desi sunt nevoiti sa fuga din tara, urmariti fiind de sângerosul voievod, Spancioc si Stroici nu se întorc împotriva lui Lapusneanu cu ajutor strain, cum ar fi facut-o Motoc. Dimpotriva, tin sa-si îndeplineasca promisiunea de a-l revedea pe Lapusneanu înainte de a muri si tin sa-l pedepseasca asa cum datina o cere pentru cei ce varsa sânge. Faptul ca potirul cu otrava nu este purtat de ei, ci de Doamna Ruxanda, subliniaza aspectul de pedeapsa a destinului si nu de razbunare personala, impus mortii lui Lapusneanu.

     Supravietuirea si victoria finala a celor doi tineri boieri imprima o nota optimista sumbrei nuvele istorice: ciclul sângeros al omorurilor si tradarilor la sfârsit; o data cu moartea batrânilor boieri avari si intriganti, Lapusneanu trebuie sa piara si el, pedepsit pentru ca a ucis si a jurat strâmb; o noua perioada poate însa începe cu un domn tânar ce are alaturi boieri tineri si credinciosi, precum Spancioc si Stroici.





     Stilul operei



     Nuvela Alexandru Lapusneanu este scrisa într-un stil concentrat, fara ornamente sau digresiuni. Mijloacele de expresie stilistice sunt acordate cu continutul, cu atmosfera epocii. De aceea se identifica la tot pasul constructii ,,luate din fondul istoric al limbii" sau inventii stilistice ce apartin autorului (,,Au venit vremea", ,,mosie" cu sensul de ,,patrie", ,,si la spatele fiestecarui boier dvorea câte o sluga care dregea" [s.n.]). Ca fin mânuitor al acestor procedee, Negruzzi îsi manifesta înclinatia catre utilizarea antinomiilor, a elementelor contrare, a înfruntarilor, descoperind si stilistic cel mai nimerit corespondent. Astfel, în Alexandru Lapusneanul se releva ca o dominanta a stilului ,,un joc antagonic de planuri, realizat prin repetitia unor termeni cu sensuri opuse" (,,Sa ma-ntorc? Mai degraba îsi întoarce Dunarea cursul îndarat... A!... Nu ma vrea tara? Nu ma vreti voi, înteleg! Daca voi nu ma vreti, eu va vreu" sau: ,,Voi mulgeti laptele tarii, dar a venit vremea sa va mulg si eu pre voi"...). Alaturi de formele arhaice se întâlnesc cele regionale si neologistice într-o mare armonie stiuta a fi împlinita doar de marii artisti. Despre prezenta neologismelor, punctele de vedere nu concorda. Serban Cioculescu le comenta ,,stridenta": ,,Cu toate acestea, notiunile moderne împaneaza neplacut textul. Cutare boier e ; Motoc e un ; solii lui Tomsa sunt , birul este o , Motoc ; urarile la oaspete sunt ; uneltele domnului sunt ; doamna locuieste în sau ". Desigur, în parte S. Cioculescu avea dreptate, daca se raporteaza limba scrierii la epoca istorica. Dar Negruzzi îsi scria opera în 1840, o adresa contemporanilor si posteritatii, iar prezenta elementului neologistic reflecta, înca o data, faptul ca scriitorul n-a putut ramâne în afara operei sale, ci s-a integrat ei si în ceea ce priveste podoaba lingvistica. Sudându-se perfect cu celelalte elemente, de continut si forma, limba si stilul nuvelei au ajutat, incontestabil, la asigurarea unei eterne modernitati, ce caracterizeaza întotdeauna operele mari.

     Stilul este obiectiv. Rareori intervine autorul, cu câte un calificativ (,,marsavul" curtezan, ,,ticalosul"). Predomina naratiunea si dialogul pe fondul realist al actiunii. Sobrietatea stilului, obiectivitatea relatarii, concizia sunt trasaturi clasiciste ale nuvelei. Limbajul, cu elemente de factura populara, este plastic si expresiv (,,a sugui", ,,cloata", ,,norod", ,,sarind ca un om ce calca pe un sarpe"). Ridicându-se peste stilul cronicaresc, Negruzzi retine numai atmosfera scrisului arhaic (,,plecara de fuga", ,,dasa larma", ,,burzuluisera", ,,sa nu ne zapciasca"); culoarea locala: descrierea salii de ospat, a vestmintelor.



     Observatii despre ortografie:

     *Ortografia respecta sistemul preconizat de H. Radulescu în Muntenia, ambii contribuind la simplificarea alfabetului chirilic;

     *Acuzat de G. Saulescu ca si-a muntenizat limba, uitându-si originea de moldovean, scriitorul îi raspunde: ,,Cuvântul pentru ce am urmat regulelor literatilor munteni este ca ele mi-au parut potrivite pe tipul limbii, mai întalese si mai românesti decât ale acestui domn literator".



     Observatii fonetice:

     *Exista o oarecare aparenta regionala la particularitatile graiului moldovenesc;

     *Folosirea unor particularitati vechi care sa creeze o culoare de epoca;

     *Apar fonetismele populare, fonetismele ,,literarizate" vizibile la neologisme, specifice graiului muntean.



     Observatii lexicale:

     *Vocabularul cuprinde o mare varietate de elemente vechi populare datorate contactului cu limba vie;

     *Neologisme de origine latino-romantica;

     *Folosirea sensurilor vechi ale cuvintelor: ,,prosti" cu sensul ,,simplu", ,,de rând", ,,mosie" cu sensul de ,,patrie", ,,slujba" cu sensul de ,,treaba", ,,vânzând" cu sensul de ,,tradând";

     *Cuvântul ,,norod" este înlocuit cu ,,popor", creat dupa modelul latin ,,populus";

     *Negruzzi îsi expune în scris parerea referitoare la anumite neologisme: ,,fiestecare limba, când au început a sa cultiva, au avut trebuinta de numiri noua sau si le-au facut de sine, sau s-au împrumutat de acolo de unde au vazut ca este izvorul stiintelor si-a mestesugurilor";

     *Lexicul este o îmbinare de cuvinte de origine latina, slava, albaneza.



     Observatii gramaticale:

     *Articularea numelui propriu ,,Lapusneanul";

     *Folosirea pronumelui de întarire ,,însuti";

     *Utilizarea locutiunii adverbiale ,,mai pe urma" în locul adverbului ,,apoi";

     *Prezenta locutiunii verbale sub forma ,,a trece în" partea cuiva, în locul constructiei cu prepozitia ,,de";

     *Declinarea substantivului propriu ,,Tomsa" la genitiv cu articol euclitic;

     *Complementul direct nu este reluat ca în limba contemporana printr-o formula pronomiala neaccentuata în acuzativ: ,,pentru slujba ce mi-ai facut" în loc de ,,pentru slujba ce mi-ai facut-o";

     *Adverbul de negatie nu este omis, în schimb apare adverbul ,,nici": ,,nu ma vrea nici ma iubeste tara";

     *Folosirea gerunziului repetat prin trei verbe diferite în aceeasi fraza: ,,ce mi-ai facut vânzându-mi oastea lui Anton Schele si mai pe urma lasându-ma si trecând în partea Tomsei";

     *Sintaxa frazei se remarca prin caracterul oral dat de propozitii nominale în raspunsul brutal ,,prosti, dar multi" cu valoare cronica redata de interogatia retorica;

     *Acumularea valorilor de coordonare realizata - în general - prin juxtapunere;

     *Folosirea unei fraze medii ca amploare.

     Negruzzi a avut simtul limbii artistice.





     Elemente romantice



     *Personajul Alexandru Lapusneanu, care ilustreaza un destin de exceptie, este romantic (conceput ,,multilateral" printr-o paleta ampla de trasaturi de caracter), cu trasaturi puternice, un erou exceptional în situatii exceptionale, ale carui fapte sunt impresionante prin cruzime, perfidie, razbunare. Domnitor al Moldovei, înlaturat de la tron de intrigile boieresti, îl ocupa pentru a doua oara, ajutat de turci, înfrânge opozitia boierilor (pe care ,,îi omorea din când în când"), totul culminând cu zdrobirea definitiva a acestei opozitii, la ospatul unde sunt masacrati 47 de boieri, iar Motoc, tras deoparte de domn, este dat pe mâinile multimii, ce-l sfâsie de viu pentru ca în final sa fie asasinat, cu complicitatea Doamnei Ruxanda, de catre Stroici si Spancioc, cei doi boieri care scapasera de uneltirile sale si se refugiasera în strainatate;

     *Modul de a vorbi al personajului: discursul lui Lapusneanu este un exemplu de discurs romantic în care sunt folosite toate procedeele de retorica tipic romantica: repetitia, gradatia, interogatia si exclamatia retorica, enumeratia si citarea (din textul biblic) folosita drept argumentatie. Scurtele sale discursuri par menite unui cronicar, care sa le înregistreze pentru posterioritate;

     *Nuvela este construita în jurul unei serii de opozitii. Aceea dintre domn si boieri, la început, unul venind cu oaste straina, turceasca, ceilalti reprezentând domnitorul autohton, ,,legitim", pe Tomsa. Mai târziu, aceea dintre tendinta de concentrare a puterii în mâinile domnitorului si cea de farâmitare a ei, de anarhie, reprezentata de boieri. Nici boierimea nu este omogena - de o parte îl avem pe marele boier, corupt, intrigant, preocupat numai de interesul sau si care, de îndata ce vede ca se schimba situatia, trece în tabara învingatoare (Motoc), de cealalta, boierii tineri, patrioti, inflexibili din punct de vedere moral, care-si considera exilul ca pe o continuare luptei, întorcându-se, de îndata ce situatia le-o permite, pentru a da lovitura hotarâtoare (Stroici si Spancioc). De asemenea, e de remarcat contrastul dintre violenta extrema a lui Lapusneanu, care mutileaza si executa boieri, sfârsind prin a-i masacra pe toti, si blândetea sotiei sale, Doamna Ruxanda, care încearca sa intervina pentru a pune capat omorurilor si lesina când vede spectacolul macabru ce i se pregatise; în cele din urma, din instinct de conservare, ca si din calcul politic, accepta sa-i dea sotului ei paharul cu otrava. Antiteza, ca modalitate de constituire a personajelor, a faptelor acestora (exemplu: cruzimea si rautatea lui Lapusneanu în antiteza cu blândetea si bunatatea Doamnei Ruxanda; antiteza la nivelul expresiei: Motoc spune despre tarani ca ,,sunt multi, dar prosti" iar Lapusneanu îi întoarce replica ,,sunt prosti, dar multi");

     *Scenele cutremuratoare tipic romantice ce exercita o fascinatie maladiva asupra celor din jur: omorârea celor 47 de boieri, asezarea capetelor retezate sub forma unei piramide, dupa rangurile boieresti, moartea prin otravire a lui Lapusneanu (,,Spancioc, scotând cutitul din teaca, îi desclesta cu vârful lui dintii si îi turna pe gât otrava ce mai era în fundul paharului"), atitudini impresio
DOWNLOAD REFERAT
« mai multe referate din Romana

CAUTA REFERAT

TRIMITE REFERAT CERE REFERAT

Nu ai gasit ce cautai? Incearca atunci pe

Click aici
Referatele si lucrarile oferite de E-referate.ro au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica.