Conflicte dupa 90

DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Conflicte dupa 90

Capitolul I. Conflict

Conflict este o opoziþie, dezacord sau incompatibilitate între douã sau mai multe pãrþi. Conflictul poate fi sau nu violent. Conflictul armat dintre state poate evolua în rãzboi.

Etapele conflictului

1. Dezacordul

Dezacordul este neînþelegerea care apare ca urmare a diferenþelor asupra unor valori sintetizate în culturã precum ºi ca urmare a lipsei de informaþii corecte asupra partenerilor de interacþiune, dar ºi din interese economice, politice, sociale diferite ale celor care intrã în contact.

2. Confruntarea

Confruntarea apare pe fondul unei ideologii care motiveazã actorii din confruntare în a susþine o anumitã idee contrarã cu a celorlalþi.
Caracteristica principalã acestei etape este tensiunea crescutã a interacþiunilor. Efectul degenerãrii opiniilor contrare permite apariþia violenþei ca mijloc de rezolvare a diferentelor. Sociologii insistã pe aceastã etapã deoarece în acest moment apare nevoia unei soluþii raþionale. Modul de gestionare a acestei etape îºi pune amprenta în evoluþia interacþiunii. Escaladarea conflictului sau rezolvarea conflictului, se hotãrãºte în aceastã etapã.

3. Escaladarea

În acest moment tensiunea dintre pãrþile care se confruntã este maximã. Posibilitatea apariþiei conflictului violent este mare. Un motiv principal al escaladãrii conflictului este agresivitatea argumentelor, indivizii tind sã-ºi suspende discursul ºi acþiunea raþionalã înlocuindu-le cu acþiuni iraþionale chiar violente.

4. De-escaladarea ºi rezolvare

De-escaladarea conflictului ºi rezolvarea conflictului sunt douã etape convergente, ambele au ca scop obþinerea unei situaþii de calm ºi cooperare intermediate de soluþiile raþionale imaginate.

Abordare sociologicã

Conflictul reprezintã o opoziþie între indivizi care poate îmbraca forma unei lupte între indivizi, grupuri de indivizi, clase sociale, etc. ºi are ca efect disfuncþii în interacþiunea socialã.

Capitolul II. Orientul Mijlociu dupa cele doua razboaie din Golful Persic

Diferentele tribale ºi dinastice, care s-au perpetuat de-a lungul secolelor, au marcat puternic Orientul Mijlociu. Animozitãþile istorice ºi culturale ºi conflictele pentru controlul resurselor naturale, în condiþiile menþinerii graniþelor trasate de puterile coloniale dupã primul rãzboi mondial, au accentuat tensiunile existente.

Nici chiar miºcãrile pro-arabe nu au reuºit, dupã 1950, sã învingã obstacolele ce stau în calea formãrii unui mare stat unic arab. Rând pe rând, Egiptul, Siria ºi Irakul au fost percepute ca o ameninþare majorã la adresa þãrilor din întreaga zonã, ca urmare a orientãrii politice adoptate de liderii celor trei state. Mai mult decât atât, majoritatea conducãtorilor arabi au sprijinit Forþa multinaþionalã condusã de Statele Unite împotriva regimului de la Bagdad, pentru înfrângerea armatei irakiene ºi eliberarea Kuweitului în 1991.

Liderii statelor din Orientul Mijlociu nu au privit niciodatã cu ochi buni amestecul SUA ºi cel al Uniunii Sovietice în regiune, însã au cãutat sã utilizeze disputa dintre cele douã superputeri pentru a-ºi întãri propriile poziþii. Pe acest fond, atât diplomaþii americani, cât ºi cei sovietici au fost nevoiþi sã ia adevãrate lecþii de „dans cu lupii” înainte de contactele lor cu imprevizibilii conducãtori ai þãrilor din zonã.

ªi, spre deosebire de reprezentanþii Departamentului de Stat, emisarii Kremlinului au avut o problemã în plus de rezolvat: ateismul Moscovei era în divergenþã flagrantã cu puternicul sentiment religios al popoarelor din Orientul Mijlociu. Poate cã ºi din aceastã cauzã, liderii Arabiei Saudite, spre exemplu, s-au situat în tabãra antisovieticã; ei au respins întotdeauna, în numele credinþei lor ºi a învãþãturii lui Mahomed, orice orientare politicã ce ar fi putut semãna cu comunismul. Atât miºcãrile naþionaliste, cât ºi cele revoluþionare au fost ºi sunt considerate extrem de periculoase de cãtre conducãtorii saudiþi.

Pe de altã parte, intransigenþa religioasã a popoarelor din Orientul Mijlociu a provocat în ultimii 60 de ani conflicte armate extrem de violente: rãzboaiele arabo-israeliene din 1948, 1956, 1967, 1973; rãzboiul dintre Iran ºi Irak (1980-1988); rãzboiul civil izbucnit în Liban în 1975 ºi invadarea aceluiaºi stat de cãtre armata israelianã în anul 1982. Alãturi de acestea, pot fi menþionate ºi disputele de ordin teritorial dintre: Siria ºi Irak, Irak ºi Arabia Sauditã, Siria ºi Liban, Arabia Sauditã ºi Yemen, Siria ºi Iordania, Egipt ºi Libia, Algeria ºi Maroc, Egipt ºi Sudan.

Primul rãzboi din Golf, cel iraniano-irakian, a fost declanºat în anul 1980 ca urmare a neînþelegerilor existente la nivel politic. Între fundamentaliºtii iranieni ºiiþi – care au ajuns la putere în 1979 ºi l-au alungat pe ºahul Reza Pahlavi – ºi liderul sunnit ce se afla la conducere în Irak, situaþia s-a tensionat rapid, ca rezultat al opiniilor diferite pe care le aveau ayatolahul Khomeiny, respectiv Saddam Hussein în privinþa modului cum trebuiau conduse statele musulmane.

Iar existenþa unei minoritãþi ºiite în sudul Irakului nu a fãcut decât sã amplifice temerile conducãtorului irakian în legãturã cu o posibilã înlãturare a sa de cãtre regimul de la Teheran. În consecinþã, Saddam Hussein a declanºat o serie de represalii împotriva populaþiei ºiite din Irak, fapt ce a stârnit un val de proteste în capitala Iranului. A urmat o escaladare a tensiunii dintre cele douã state, iar disputa teritorialã a reprezentat doar un ingredient în amalgamul de raþiuni politice care au condus la un rãzboi pustiitor ºi inutil.

Dupã opt ani de suferinþe impuse celor douã popoare, fãrã sã se înregistreze victoria militarã decisivã, între cele douã pãrþi s-a încheiat un armistiþiu (august 1988). Cu acel prilej, regimul de la Bagdad renunþa la pretenþia sa ca Irakul sã aibã o suveranitate deplinã asupra fluviului Shatt-el-Arab. Practic, s-a revenit la sistemul antebelic de folosire în comun a estuarului acelui curs de apã, care constituie în acelaºi timp ºi o graniþã naturalã între cele douã state.

Scrisoarea pe care i-a adresat-o Saddam Hussein preºedintelui Iranului, la 14 august 1990, dupã ce Kuweitul a fost ocupat de armata irakianã, nu a fãcut decât sã confirme faptul cã Bagdadul accepta sã respecte armistiþiul din 1988, sã elibereze imediat prizonierii de rãzboi iranieni ºi sã aplice prevederile tratatului de la Alger, semnat în 1975.

Din acel moment a fost uºuratã ºi activitatea observatorilor UNIIMOG (United Nations Iran-Iraq Military Observer Group), care urmãreau de doi ani aplicarea corectã a prevederilor acordului de încetare a focului. Pe de altã parte, liderul irakian a profitat de situaþie, retrãgându-ºi o parte din trupele sale dispuse la frontiera cu Iranul pentru a-ºi putea consolida regimul de ocupaþie din Kuweit. Totodatã, decizia lui Saddam Hussein a determinat plecarea grupului de observatori UNIIMOG, al cãrui mandat a expirat la 28 februarie 1991 ºi nu a mai fost reînnoit de ONU.
« mai multe referate din Istorie