Celti, germani, traci si geti

5x puncte

categorie: Istorie

nota: 9.07

nivel: Liceu

     1.Persistenta elementelor preistorice.



     Impactul celtilor în istoria antica a Europei s-a facut simtit în mai putin de doua secole: de la cucerirea nordului Italiei în sec.al V-lea (Roma a fost atacata în anul 390) pâna la jefuirea sanctuarului lui Apollon de la Delfi, în anul 279. La putin timp dupa aceea, destinul istoric al celtilor este pecetluit: prinsi[...]
DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Celti, germani, traci si geti

     1.Persistenta elementelor preistorice.



     Impactul celtilor în istoria antica a Europei s-a facut simtit în mai putin de doua secole: de la cucerirea nordului Italiei în sec.al V-lea (Roma a fost atacata în anul 390) pâna la jefuirea sanctuarului lui Apollon de la Delfi, în anul 279. La putin timp dupa aceea, destinul istoric al celtilor este pecetluit: prinsi între expansiunea triburilor germanice si presiunea Romei, puterea lor nu înceteaza sa decline. Dar celtii erau mostenitorii unei protoistorii deosebit de bogate si creatoare. Or, dupa cum vom vedea, informatiile aduse de catre arheologie sunt de o mare importanta pentru întelegerea religiei celtice.

     Protoceltii sunt, foarte probabil, autorii culturii zise a "câmpurilor de urne" (Urnfield - desemnata astfel pentru ca mortii erau incinerati si cenusa lor depusa în urne, îngropate apoi în cimitire), elaborata în Europa Centrala între anii 1300-700. Ei locuiau în sate, practicau agricultura, utilizau bronzul si incinerau mortii. Primele lor migratii (sec. X-IX) i-au adus în Franta, în Spania si în Marea Britanie. Între anii 700-600, întrebuintarea fierului s-a raspândit în Europa Centrala; este cultura zisa Hallstatt, caracterizata printr-o stratificare sociala destul de marcata si prin rituri funerare diverse. Probabil ca aceste inovatii au fost rezultatul influentelor culturale iraniene, vehiculate de cimerieni (originari de la Marea Neagra). Atunci s-a constituit aristocratia militara celtica. Cadavrele (cel putin acelea ale capeteniilor) nu mai erau incinerate, ci, împreuna cu armele lor si cu alte obiecte pretioase, erau depuse într-o caruta si îngropate apoi în camere funerare acoperite de o movila. Catre anii 500, în timpul celei de-a doua epoci a fierului, cunoscuta sub numele de La Tčne, creativitatea artistica a geniului celtic a atins apogeul. Piesele de orfevrarie si nenumaratele obiecte de metal, scoase la lumina de sapaturi, au fost calificate "o glorie a lumii barbare, o mare, desi limitata, contributie a celtilor la cultura europeana."

     Data fiind penuria de izvoare scrise asupra religiei, documentele arheologice sunt de nepretuit. Gratie sapaturilor, se stie ca celtii acordau o mare importanta spatiului sacru, adica locurilor consacrate, dupa reguli precise, în jurul unui altar pe care se efectuau sacrificii. (Dupa cum vom vedea, delimitarea rituala a spatiului sacru si simbolismul "Centrului Lumii" sunt consemnate de autorii antici si se regasesc în mitologia irlandeza.) Tot gratie sapaturilor, se stie ca diverse tipuri de ofrande erau depuse în puturi rituale de doi pâna la trei metri adâncime. Ca si brothros-ul grecesc sau mundus-ul roman, aceste gropi rituale asigurau comunicarea cu divinitatile lumii subterane. Asemenea puturi sunt atestate din mileniul al II-lea; ele erau pline cu obiecte din aur si argint, îngramadite în caldari ceremoniale bogat decorate. (Amintirea acestor puturi legate de lumea de dincolo si de comori subterane se regaseste în legendele medievale si în folclorul celtic.)

     Nu mai putin importanta este confirmarea adusa de arheologie în legatura cu difuzarea si continuitatea cultului craniilor. De la cilindrii de calcar decorati cu capete stilizate, descoperiti la Yorkshire si datând înca din sec. al XVIII-lea î.e.n. si pâna în evul mediu, craniile si reprezentarile de "capete taiate" sunt atestate în toate regiunile locuite de triburi celtice. S-au scos la lumina cranii depuse în nise sau încastrate în peretii sanctuarelor, capete sculptate în piatra, nenumarate imagini de lemn scufundate în izvoare. Or, importanta religioasa a craniilor a fost dezvaluita de autorii clasici si, în pofida interdictiei Bisericii, exaltarea "capului taiat" joaca un rol foarte important în legendele medievale si în folclorul britanic si irlandez. Este vorba, desigur, de un cult care îsi afunda radacinile în preistorie si care a supravietuit în mai multe culturi asiatice pâna în sec. al XIX-lea. Valoarea magico-religioasa originara a "capului taiat" a fost întarita apoi de credintele care localizau în craniu sursa primara a lui semen virile si sediul "spiritului". La celti, craniul constituia prin excelenta receptacolul unei forte sacre, de origine divina, care îl ocrotea pe proprietar de toate primejdiile si îi asigura sanatate, bogatie si victorie.

     Pe scurt, descoperirile arheologice fac sa reiasa, pe de o parte, arhaismul culturii celtice, si, pe de alta parte, continuitatea anumitor idei religioase centrale din protoistorie în evul mediu. Numeroase dintre acele idei si obiceiuri apartineau vechilor tezaure religioase ale neoliticului, dar integrate într-un sistem teologic mostenit de la stramosii lor indo-europeni. Uimitoarea continuitate culturala demonstrata de arheologie permite istoricului religiei celtice sa foloseasca izvoare târzii, si, în primul rând, textele irlandeze redactate între sec. VI si VIII, dar si legendele epice si folclorul care au supravietuit în Irlanda pâna la sfârsitul secolului al XIX-lea.



     2.Mostenirea indo-europeana



     Arhaismul culturii celtice este confirmat si de alte izvoare. Se regasesc în Irlanda numeroase idei si obiceiuri atestate în India antica, iar prozodia este asemanatoare cu aceea din limba sanscrita si hitita; dupa cum arata Stuart Piggot, este vorba de fragmente ale unei mosteniri comune din mileniul al II-lea.Dupa Myles Dillon, druizii si brahmanii si-au conservat practicile si credintele indo-europene care au supravietuit în lumea gaelica pâna în sec. al XVIII-lea si în India pâna în zilele noastre. Studiind riturile funerare irlandeze si indiene, Hans Hartmann considera ca structura mentalitatii irlandeze este mai apropiata de aceea a vechii Indii decât de mentalitatea Angliei sau Germaniei. Ca si brahmanii, druizii acordau memoriei o importanta considerabila. Legile irlandeze vechi erau compuse în versuri, pentru a usura memorizarea lor. Paralelismul dintre tratatele juridice irlandeze si hinduse se verifica nu numai în forma si tehnica lor ci si în ceea ce priveste dictia lor, uneori. Amintim câteva exemple de paralelism indo-celtic: postul ca mijloc de a întari o cerere juridica; valoarea magico-religioasa a adevarului; intercalarea în proza narativa epica de pasaje în versuri, în special dialoguri; importanta barzilor si raporturilor lor cu suveranii. Precizam ca se regasesc analogii si cu lumea sumero-accadiana, explicabile prin contactele indo-europenilor cu popoarele Orientului Apropiat antic.

     Din pricina interzicerii rituale a scrierii, nu exista nici un text despre religia celtilor continentali redactat de un autohton. Singurele noastre izvoare sunt câteva descrieri ale scriitorilor greco-latini si un mare numar de monumente figurate, majoritatea din epoca galo-romana. Dimpotriva, celtii insulari, concentrati în Scotia, în Tara Galilor, si mai ales în Irlanda, au produs o abundenta literatura epica. În ciuda faptului ca aceasta literatura a fost compusa dupa convertirea la crestinism, ea prelungeste în mare parte traditia mitologica precrestina; si acest lucru este valabil si pentru bogatul folclor irlandez.

     Informatiile autorilor clasici sunt ades confirmate de documentele irlandeze. În opera sa, De bello Gallico, Cezar afirma ca galii cunosc doua clase priviligiate - cea a druizilor si cea a cavalerilor - si o a treia, oprimata, cea a "poporului". Este aceeasi bine cunoscuta tripartitie oglindind ideologia indo-europeana, pe care o regasim în Irlanda la putin timp dupa convertirea la crestinism: sub autoritatea lui rig, societatea este împartita în druizi, aristocratia militara si crescatorii de vite, "bo aririg, oamenii liberi care se numesc pe ei însisi posesorii de boi (bo)."

     Vom avea, mai departe, prilejul sa semnalam alte supravietuiri ale sistemului religios indo-european la celti. Precizam de pe acum ca "aceste supravietuiri comune indo-iranienilor si italo-celtilor" se explica prin "existenta unor puternice colegii de preoti, depozitari de traditii sacre, pastrate printr-o severa rigoare formalista". În ceea ce priveste teologia tripartita indo-europeana, ea se poate înca recunoaste în lista de zei transmisa de Cezar si, radical istoricizata, ea supravietuieste în traditia irlandeza. Georges Dumčzil si Jan de Vries au aratat ca sefii legendarului neam Tuatha Dč Danann reprezinta, în fond, pe zeii primelor doua functii religioase, în vreme ce a treia este întruchipata de cei din neamul Fomore, considerati drept locuitorii anteriori ai insulei.

     Cezar prezinta panteonul celtic într-o interpretatio romana, "Zeul pe care îl cinstesc cel mai mult, scrie consulul, este Mercur. Statuile sale sunt cele mai numeroase. Ei vad în el pe inventatorul tuturor artelor; ei îl considera drept calauzitor pe drum, cel care poate cel mai mult sa-i ajute sa câstige banul si sa faca comert. Dupa el, ei îl adora pe Apollo, Marte, Iupiter si Minerva. Ei au despre aceste divinitati aproape aceleasi conceptii ca si celelalte neamuri. Apollo alunga bolile, Minerva îi învata muncile si meseriile, Iupiter îsi exercita domnia asupra cerului, Marte domneste asupra razboaielor."

     S-a discutat îndelung despre autenticitatea si, prin urmare, valoarea acestei interpretatio romana a Panteonului galic. Însa Cezar cunostea destul de bine moravurile si credintele celtilor. El era deja proconsul al Galiei Cisalpine înainte de a îsi începe campania în Galia Transalpina. Dar, deoarece ignoram mitologia celtica continentala, cunoastem foarte putine despre zeii mentionati de catre Cezar. Este surprinzator faptul ca el nu-l plaseaza pe Iupiter în fruntea listei. Probabil, marele zeu celest îsi pierduse întâietatea la locuitorii oraselor, expuse de cel putin patru secole influentelor mediteraneene. Fenomenul este general în istoria religiilor, atât în Orientul Apropiat antic cât si la indienii vedici si la vechii germani. Dar coloanele zise "Iupiter cu uriasul" care se întâlnesc în mare numar, mai ale între Rin, Moselle si Saône, si care erau ridicate de catre anumite triburi germanice, prelungesc un simbolism arhaic, anume acela al Fiintei Supreme celeste. Remarcam, de la început, ca aceste coloane nu celebrau triumfuri militare, precum acelea ale lui Traian si Marc Aureliu. Ele nu erau ridicate în forum sau pe strazi, ci departe de orase. În plus, acest Iupiter celt este adesea reprezentat cu o roata; or, roata joaca un rol important la celti. Roata cu patru spite reprezinta anul, adica ciclul celor patru anotimpuri. Într-adevar, termenii desemnând "roata" si "anul" sunt identici în limbile celtice. Figurarile anului printr-o fiinta purtând o roata cu patru sau cu douasprezece spite sunt atestate în evul mediu. Dupa cum a aratat Werner Müller, acest Iupiter celt este, asadar, zeul celest cosmocrator, stapânul anului, si coloana simbolizeaza axis mundi. Pe de alta parte, textele irlandeze vorbesc despre Dagda, "zeul cel bun", si sunt de acord sa-l identifice cu zeul galic pe care Cezar îl desemna cu teonimul "Jupiter".

     Arheologia a confirmat afirmatia consulului privind popularitatea lui "Mercur": mai mult de 200 de statui si basoreliefuri si aproape 500 de incriptii. Nu se cunoaste numele sau galic, dar probabil el era acelasi ca si al zeului Lug, care joaca un rol important la celtii insulari. Mai multe orase poarta numele de Lug (ex Lugdunum = Lyon) si sarbatoarea sa era celebrata în Irlanda, dovada ca acest zeu era cunoscut în toate tarile celtice. Textele irlandeze îl prezinta pe Lug ca un conducator de armata, care folosea magia pe câmpul de lupta, dar si ca pe un maestru poet si stramos mitic al unui trib de seama. Aceste trasaturi îl apropie de Wodan-Odhin care, si el, a fost asimilat de catre Tacit cu Mercur. Se poate conchide ca Lug reprezinta suveranitatea sub aspectul sau magic si militar: este violent si de temut, dar îi ocroteste pe luptatori si, la fel, pe barzi si pe magicieni. Ca si Odhin-Wodan, el se caracterizeaza prin capacitatile sale magico-spirituale, fapt ce se explica de ce a fost omologat cu Mercur-Hermes. "Dar nu trebuie uitat ca la aceasta asimilare nu explica decât un singur amanunt în legatura cu aceasta personalitate extrem de complexa."

     Lui Marte, scrie Cezar, galii îi închina "la începutul unei lupte, tot ce vor dobândi prin lupta: dupa victorie, ei îi jertfesc prada de vie si îngramadesc tot restul într-un singur loc". Nu se cunoaste numele celtic al zeului galic al razboiului. Numeroase inscriptii votive închinate lui Marte comporta adesea supranumele: Albioris, "Regele lumii", Rigisamos, "Preamaiestuosul", Caturix, "Regele luptei", Camulus, "Puternicul", Segomo, "Victoriosul" etc. Unele nume sunt incomprehensibile, dar chiar când se pot traduce ele nu îmbogatesc cunostiintele noastre. Se poate spune acelasi lucru cu privire la mai bine de o suta de inscriptii dedicate lui Hercule; ca si acelea consacrate lui Marte, ele indica numai existenta unui zeu al razboiului, si atât.

     Daca se tine seama de alte informatii, structura acestui zeu pare destul de complexa. Dupa istoricul grec Lucian din Samosata (sec. al II-lea e.n.), numele celtic al lui Heracles era Ogmios. Lucian vazuse o imagine a acestui zeu: era un batrân chel, cu piele zbârcita, târând multimi de barbati si femei legati foarte superficial, ei nu voiau sa fuga, ci îl urmau "veseli si voiosi, acoperindu-l de laude". Un om al locului îi explica imaginea: ei celtii, nu-si reprezinta arta vorbirii prin Hermes, cum o fac grecii, ci prin Hercule, "caci Hercule este mult mai puternic". Acest text a dat loc la interpretari contradictorii. Oamenii înlantuiti au fost comparati cu marutii care îl întovarasesc pe Indra si cu ceata de Einherjar escortându-l pe Odhin-Wodan. Pe de alta parte, Ogmios a fost apropiat de Varuna, "maestrul legator". Probabil ca "Martele" celtic asimilase unele atribute specifice zeului Suveran-magician, întarindu-i totodata functia de psihopomp. Lui Ogimios îi corespunde, în literatura epica irlandeza, zeul Ogma, luptatorul prin excelenta. Dar lui i se atribuie, de asemena, inventarea scrierii zise "ogamica", ceea ce înseamna ca el reunea în persoana sa forta razboinica.

     Cezar prezinta un "Apollon" ca zeu-vindecator. Nu se cunoaste numele sau galic, dar epitetele de pe inscriptii confirma în general prestigiul sau de vindecator. Or, textele irlandeze vorbesc despre Diancecht, care vindeca si învie pe Tuatha Dé Danann; în plus, el este invocat într-o veche formula de exorcizare. Numele lui este citat alaturi de Grobniu, zeul fierar. El poate, asadar, fi considerat ca reprezentantul zilelor pe care Dumézil îi socotea în legatura cu "cea de-a treia functie". Cât despre "Minerva", careia, de asemenea nu i se cunoaste numele galez, dar pe care Cezar o defineste drept zeita mesterilor si a mestesugurilor (deci, apartinând tot celei de-a treia functii), ea a fost apropiata de zeita Brigantia, fiica lui Dagda, si patroana poetilor, a fierarilor si a medicilor.



     3.Razboiul, extazul si moartea.



     Spre deosebire de Varuna, Odhin-Wodan este un zeu al razboiului: caci, dupa cum scrie G. Dumézil, "în ideologia si în practica germanilor, razboiul a navalit peste tot si a colorat totul". Dar în societatile traditionale, si mai ales la vechii germani, razboiul constituie un ritual justificat printr-o teologie. Avem de-a face, întâi de toate, cu o asimilare a luptei cu sacrificiul: atât învingatorul, cât si victima aduc zeului o ofranda de sânge. Prin urmare, moartea eroica devine o experienta religioasa privilegiata, în plus, natura extatica a mortii îl apropie pe razboinic de poetul inspirat ca si de saman, de profet si de înteleptul-vizionar, Odhin-Wodan îsi câstiga specificitatea gratie tocmai acestei exaltari a razboiului, extazului si mortii.

     Numele de Wodan deriva de termenul wut, literal "furie". Este vorba de experienta specifica tinerilor razboinici: ea producea o transmutare a umanitatii lor printr-un acces de furie agresiva si naprasnica, si îi asimila unor fiare de prada turbate. Dupa Ynlinga Saga, tovarasii lui Odhin "mergeau fara armura, si, asemenea lupilor ori câinilor salbatici, îsi muscau scuturile si erau puternici ca si ursii ori taurii. Omorau oameni si nici focul, nici otelul nu le puteau face nimic. Mânia lor se numea furie de berserkr (literal "razboinici în piele, serkr, de urs"). Erau cunoscuti, de asemenea, si sub numele de űlfhędhnar, "om în blana de lup".

     Tânarul devenea berserkr ca urmare a unei lupte initiatice. Astfel, la triburile chatti, scrie Tacit, solicitantul nu-si taia nici pletele, nici barba mai înainte de a fi omorât de dusman. La taifali, tânarul trebuia sa doboare un mistret sau un urs, iar la heruli trebuia sa se lupte fara arme. Tacit îi descrie pe haruzii de pe cursul superior al Oderului si acela al Vistulei, cu sculpturile lor negre si trupurile pictate în negru, ca o "armata de fantome", a carei priveliste nici un vrasmas nu putea s-o suporte. Trecând prin toate aceste încercari candidatul îsi însusea modul de comportare al unui animal salbatic; el devenea un razboinic de temut în masura în care se comporta aidoma unei fiare carnivore. Credintele despre lykantropia, dobândita ca urmare a îmbracarii ritualice într-o piele de lup, devin extrem de populare în evul mediu, iar în tinuturile nordice ele se prelungesc pâna în sec. al XIX-lea.

     Zeu al razboiului, Odhin-Wodan este totodata zeu al mortilor. El ocroteste prin mijloace magice pe marii eroi, dar sfârseste prin ai trada si doborâ pe protejatii lui. Explicatia acestui straniu si contradictoriu comportament pare sa fie necesitatea de a aduna în jurul sau pe cei mai de temut razboinici în vederea bataliei eshatologice ragnarök. Într-adevar, luptatorii de seama, cazuti în batalie, erau condusi de Walkyrii în palatul ceresc Wahalla.Walkyriile (al caror nume înseamna "cele care îi aleg pe cazutii în lupta") erau la început spiritele care îi ocrotesc pe morti. Primiti de catre Odhin, ei îsi petreceau zilele întrecându-se în lupte, pregatindu-se pentru batalia finala.

     Ocrotitor al vestitelor Männerbünde care, ca toate societatile extatice si razboinice, terorizau satele, Odhin-Wodan nu putea fi zeul favorit al populatiilor rurale. Cultul lui, comportând sacrificii umane prin spânzuratoare, era celebrat mai cu seama de familiile regilor, ale capeteniilor militare si anturajului lor. S-au relevat totusi numeroase toponime continând cuvântul Odhin, si chiar substantive compuse cu vocabule însemnând "câmpii" si "ogoare". Ceea ce nu demonstreaza structura agrara a lui Odhin, ci caracterul sau "imperialist", tendinta sa de a-si apropia functiile si atributele altor zeitati.

     Rolul capital jucat de Odhin-Wodan în viata religioasa a germanilor se explica prin însusirile multiple ale suveranitatii magice. Odhin este autorul principal al creatiei Lumii, zeilor si omului. (În ce priveste alte personaje divine, active în vremurile mitice ale începuturilor, memoria colectiva nu le-a retinut numele.) Tot astfel, el este chemat sa joace rolul principal în batalia finala ragnarök. Calitatea sa de zeu suveran, si în acelasi timp de zeu al razboiului si al mortii, face comprehensibil atât caracterul sacru al regalitatii, cât si valorizarea religioasa a mortii pe câmpul de lupta, conceptii care caracterizeaza cultura evului mediu timpuriu germanic.



     4.Tracii, "Mari anonimi" ai istoriei.



     Cea mai veche cultura tracica ni se înfatiseaza ca sinteza a unui important substrat al epocii bronzului cu aportul triburilor sinonimade sosind din Ucraina. Etnogeneza tracilor are loc într-o regiune destul de întinsa, între Nistru, Carpatii Nordici si Muntii Balcani. Catre sfârsitul sec. al VIII-lea, incursiunile cimerienilor introduc anumite elemente caucaziene în arta si în armurerie. Herodot, care a scris în sec. al V-lea, afirma ca tracii erau poporul cel mai numeros dupa inzi. Dar rolul lor în istoria politica a fost modest. Regatul odrizilor (în Valea Maritei), destul de puteric pentru a ataca Macedonia în anul 429, si-a pierdut autonomia la mai putin de un secol dupa aceea, sub Filip al II-lea. Alexandru cel Mare a cotinuat politica expansionista a tatalui sau: în anul 335 el a traversat Dunarea cu scopul de a-i cuceri si supune pe geto-daci. Esecul campaniei lui le-a permis acestor triburi trace sa ramâna independente si sa-si amelioreze organizarea lor nationala. În vreme ce tracii de sud au fost definitiv integrati în orbita elenismului, Dacia n-a devenit provincie romana decât în anul 107 e.n.

     Creatiile religioase ale tracilor si geto-dacilor par sa fi împartasit deopotriva un destin nefericit. Grecii recunoscusera destul de devreme originalitatea si forta religiozitatii trace. Diverse traditii localizau în Tracia sau în Frigia originea miscarii dionysiace si o mare parte a mitologiei despre Orfeu. În Charmide, Socrate vorbeste cu admiratie despre medicii "regelui trac Zalmoxis", a caror doctrina si practica erau superioare celor ale medicilor greci. Dar, cu exceptia câtorva informatii pretioase, comunicate de Herodot ŕ propos de scenariul mitico-ritual al lui Zalmoxis, informatiile privind religiile traca si traco-geta sunt putin numeroase si aproximative. E adevarat ca, mai ales în epoca imperiala romana, monumentele religioase abunda; totusi, în absenta marturiilor scrise, interpretarea lor este ezitanta si provizorie. Ca si celtii, sacerdotii si ascetii traci si geto-daci nu se încredintau scrierii. Putinul pe care îl stim despre mitologia, teologia si riturile lor ne-a fost transmis prin autorii greci si latini, adica printr-o interpretatio graeca si latina. Daca Herodot nu si-ar fi notat anumite convorbiri cu grecii din Hellespont, nu am fi cunoscut scenariul mitico-ritual al lui Zalmoxis si nici numele de Gebeleitis. Desigur, ca si la slavi si la baltici, precum si la vechii germani si la urmasii celtilor, mostenirea religioasa a tracilor s-a conservat, cu inevitabile modificari, în obiceiurile populare si folclorul popoarelor balcanice si ale românilor. Dar analiza traditiilor folclorice este înca la începuturile sale.

     Dupa Herodot, tracii adorau pe "Ares, Dionysos si Artemis"; totusi, regii lor venerau pe "Hermes", ai carui descendenti se credeau. Plecând de la aceasta succinta informatie devenita si mai enigmatica printr-o interpretatio graeca, s-a încercat sa se reconstituie panteonul initial al tracilor. De la Homer pâna la Vergiliu, traditia considera Tracia ca fiind patria lui Ares, zeul razboiului. Pe de alta parte, tracii erau vestiti pentru însusirile lor razboinice si indiferenta lor în fata mortii; prin urmare, se putea admite ca un zeu de tip "Ares" era seful panteonului lor. Totusi vechiul zeu celest al germanilor, Tiwas a fost asimilat de catre romani cu Marte. Este deci posibil ca "Ares" trac sa fi fost la origine un zeu al cerului, devenit apoi zeu al furtunii si al razboiului. De altfel, se cunoaste zeul Zbelsurdos; partea a doua a numelui sau, -surdos, ar deriva de la radacina suer, "a mugi, a rage"; el era deci un zeu al furtunii numit corect de catre greci Zeus Keraunos. În acest caz, "Artemis" ar fi o divinitate chtoniana, analoaga zeitelor trace Bendis sau Kotyto (Kotys); Herodot ar fi numit-o "Artemis" (în loc sa-i spuna, de exemplu, "Demeter") din cauza naturii salbatice a padurilor si muntilor Traciei.

     Daca aceasta "citire" este acceptata, se poate presupune, de asemenea, existenta, la cei mai vechi traci, a mitului exemplar al hierogamiei dintre zeul furtunii si Mama-Pamânt; "Dionysos" ar fi fructul acestei uniri. Grecii cunosteau numele trace ale lui Dionysos: cele mai obisnuite erau Sabos si Sabazios. Un alt teonim era Bassareus, însemnând "învesmântat într-o lunga blana de vulpe". Cultul lui Dyonisos trac aminteste ceremoniile ce se desfasurau în timpul noptii, în munti, la lumina facliilor; o muzica salbatica (zgomote de lovire în cazane de bronz, chimbale, fluiere) îi îndemna pe credinciosi sa scoata tipete de voiosie într-un dans circular, furios si învârtejit. "mai ales femeile erau acelea care se dedau acestor dansuri dezordonate si epuizante; costumul lor era straniu; ele purtau "bessares", lungi vesminte fluturânde, facute, pare-se, din piei de vulpe; deasupra acestor piei de caprioare si, probabil, pe cap, coarne. În mâini tineau serpi consacrati lui Sabazios, pumnale sau tirsuri. Ajunse la paroxism, la "nebunia sacra", ele apucau animalele alese pentru sacrificii si le rupeau în bucati, sfâsiindu-le si mâncându-le carnea cruda. Omofagia rituala sfârsea identificarea cu zeul; participantii se numeau acum Sabos sau Sabazios.

     E vorba, desigur, ca si la bacchantele grecesti, de o "divinitate" temporara. Dar experienta extatica putea trezi vocatii religioase specifice, în primul rând daruri oraculare. Spre deosebire de dionysismul grec, mantica traca era în legatura cu cultul lui "Dionysos". Un anumit trib, cel al bessilor, îngrijea de oracolul lui "Dionysos"; templul se afla pe un munte înalt si profeteasca prezicea viitorul în "extaz", ca si Pythia de la Delhi.

     Experientele extatice întareau convingerea ca sufletul nu e numai autonom ci si susceptibil de o unio mystica cu divinitatea. Despartirea sufletului de corp, revelata prin extaz, arata, pe de o parte, dualitatea fundamentala a omului si, pe de alta, posibilitatea unei postexistente pur spirituale, consecinta a "divinizarii". Credintele arhaice într-o supravietuire, vaga si aproximativa, a sufletului au fost treptat modificate, ducând, în cele din urma, la ideea de metempsihoza, sau la diverse conceptii despre nemurirea spiritului. Probabil ca experientele extatice care au croit drum unor astfel de conceptii nu erau întotdeauna de tip "dionysiac", adica orgiastic. Extazul putea sa fie provocat si de anumite ierburi (seminte de cânepa la traci si la sciti) sau prin rugaciune.

     În medii de acest tip s-au dezvoltat în Grecia practicile si conceptiile religioase cunoscute sub numele de orfism. Credinta în nemurire si certitudinea beatitudinii sufletului decorporalizat, duc, la anumite triburi trace, la o exaltare aproape morbida a mortii si la o depreciere a existentei. Trausii jeleau la nasterea unui copil, dar îsi îngropau defunctii cu voiosie. Numerosi autori antici explicau curajul exceptional al tracilor în lupte, prin convingerile lor eshatologice. Martiaus Capella le atribuia chiar o adevarata "pofta de moarte", caci "li se parea frumos sa moara". Se poate recunoaste aceasta valorizare religioasa a mortii în anumite creatii folclorice ale românilor si ale popoarelor sud-est europene.

     Cât despre "Hermes", care, dupa Herodot, era cinstit exclusiv de catre "regi", adica de aristocratia militara, el este greu de identificat. Herodot nu face nici o aluzie la zeul solar, desi un asemenea zeu este din belsug atestat de alte surse. S-ar putea asadar vedea în "Hermes" trac o divinitate solara. Câteva secole mai târziu, monumentele zise ale "eroilor cavaleri" se înmultesc în Balcani; or, Eroul-Cavaler este identificat cu Apollo. Este vorba totusi de o conceptie mai târzie ce nu lamureste deloc teologia "regala" mentionata de Herodot.
DOWNLOAD REFERAT
« mai multe referate din Istorie

CAUTA REFERAT

TRIMITE REFERAT CERE REFERAT
Referatele si lucrarile oferite de E-referate.ro au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica.
Confidentialitatea ta este importanta pentru noi

E-referate.ro utilizeaza fisiere de tip cookie pentru a personaliza si imbunatati experienta ta pe Website-ul nostru. Te informam ca ne-am actualizat termenii si conditiile de utilizare pentru a integra cele mai recente modificari privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal. Inainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugam sa aloci timpul necesar pentru a citi si intelege continutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigarii pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizarii fisierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totusi ca poti modifica in orice moment setarile acestor fisiere cookie urmarind instructiunile din Politica de Cookie.


Politica de Cookie
Am inteles