Boli inflamatorii intestinale

2x puncte

categorie: Medicina

nota: 8.64

nivel: Facultate

2. FACTORI GENETICI

Numeroase observații clinice și epidemiologice demonstrează intervenția factorilor genetici în patogeneza BII (tabelul 2).
BC și RCUH nu sunt afecțiuni clasice genetic transmisibile. Este postulat un model de susceptibilitate poligenic interesând câteva gene predispozante. O serie de gene și familii de gene implicate în reglarea răpunsului imun au fost pro[...]
DOWNLOAD REFERAT

Preview referat: Boli inflamatorii intestinale

2. FACTORI GENETICI

Numeroase observații clinice și epidemiologice demonstrează intervenția factorilor genetici în patogeneza BII (tabelul 2).
BC și RCUH nu sunt afecțiuni clasice genetic transmisibile. Este postulat un model de susceptibilitate poligenic interesând câteva gene predispozante. O serie de gene și familii de gene implicate în reglarea răpunsului imun au fost propuse ca susceptibile pentru bolile inflamatorii intestinale: genele complexului major de histocompatibilitate HLA clasa a II-a situate pe cromozomul 6 (BC se asociază cu haplotipul DR1/DQw5, iar RCUH cu haplotipul HLA-DR2) (Neigut D, Pronjansky R, Trucco M et all 1992; Toyada H, Wang S-J, Yang H et all, 1992), genele pentru lanțul greu (localizate pe cromozomul 14) și ușor (pe cromozomul 2) al imunoglobulinelor, genele reglatoare ale expresiei complementului ( pe cromozomii 6, 19), genele care codifică receptorul antigenic al celulelot T (de pe cromozomii 7, 14), sau cele care codifică imunodeterminanți ca factorul de necroză tumorală TNF (tumor necrosis factor), raportul dintre antagonistul receptorului interleukinei 1 și interleukina 1 (IL-1RA/IL-1), molecule de adeziune intercelulară.

3. FACTORI AUTOIMUNI

Dintre criteriile de încadrare a unei boli ca autoimună, în BII se întâlnesc mai ales dovezi secundare: asocierea cu alte boli autoimune (hipo/hipertiroidism, anemie hemolitică, vitiligo, colangită sclerozantă pimitivă), asocierea cu molecule ale MHC, evoluția și răspunsul favorabil la tratament imunosupresor.
Ca și element de bază în BII, în cadrul imunității umorale, au fost propuse, mai ales în RCUH (Folwaczny CN, Nohel N, Tschoz K, 1997; Khoo UY, Bjarnason I, Donaghy A, 1995, MacDonald T, Monteleone G, Pender SLF, 2000; Onuma EK, Amenta PS, Ranaswany K 2000) un răspuns inflamator cu caracter destructiv îndreptat direct asupra unor antigene proprii, self, ca de exemplu: mucina, celulele caliciforme, colonocite.
Studiul autoanticorpilor anticolon, a imunoglobulinelor s-a efectuat atât seric cât și la sediul procesului inflamator local.

Anticorpii anti citoplasmatici neutrofilici (ANCA) și anticorpii anti-Saccharomyces cerevisiae (ASCA) reprezintă cei mai studiați markeri imunologici în BC și RCUH. Prin imunofluorescență indirectă (IFI) sunt puse în evidență trei pettern-uri principale ale ANCA: citoplasmatic (c-ANCA), perinuclear (p-ANCA) și atipic (a-ANCA sau x-ANCA), p-ANCA fiind asociați în mod specific cu RCUH. Prevalența ANCA, determinați prin IFI sau imunoenzimatic (ELISA), este de 45-82% în RCUH și d2-28% în BC. Prevalența ASCA, determinați prin ELISA, este de 48-69% în BC și 5-15% în RCUH (Reumaux D, Paulain D et al 2003). Datorită sensibilității reduse, determinarea ANCA și ASCA nu este utilă pentru screeningul BII la adulți. Utilitatea ANCA și ASCA ca markeri subclinici pentru diagnosticul predispoziției pentru BII este în curs de a fi definită.

În mucoasa intestinală normală, lamina proprie conție mai ales plasmocite secretoare de IgA. IgA rezultat din cuplarea dimerului IgA cu SC, reprezintă prima linie de apărare a mucoaselor față de antigenii bacterieni. În cadrul BII crește numărul celulelor producătoare de IgG, cantitate ce depășește de 30 de ori limita normală. În BC predomină IgG2, iar în RCUH IgG1, IgG1 fiind un activator puternic al căii complementare clasice în inflamație conducând mai departe spre cascada mecanismelor inflamatorii: producerea de C3b, C3a și C5a care sunt factori chemotactici puternici. În BC se constată și o creștere marcată a secreției de IgM.

4. IMUNITATEA CELULARĂ

Limfocitele CD4+, în procesele experimentale la animale, par a avea un rol cheie în procesul de inflamație al mucoasei intestinale în BII, CD8+ par a avea o importanță mai mică (Kirsner JB, Shorter RG 1982). În lamina propria predomină fenotipul CD4+, 95% fiind CD4RO+, celule cu memorie, marker al activării prin contactul anterior cu antigenul. Celulele epiteliale pot acționa ca APC (antigen-presenting cells); la persoanele sănătoase prezintă antigenul limfocitelor CD8+, în BII îl prezintă limfocitelor CD4+.

Populația limfocitară T care pare să medieze inflamația intestinală este cea de tip Th1 care produce IL12, IFN-γ și factorul de necroza tumorală (TNF) (MacDonald T, Monteleone G, Pendre SLF 2000; Onuma EK, Amenta PS, Ranaswamy K 2000; Merger M, Croitoru K 1998). În unele studii sunt incriminate și Th2 ca având un rol proinflamator în intestinul cu BII (Mizouchi A, Mizouchi E, Bham AK 1999).
În infiltratul inflamator din BII predomină celulele limfoplasmocitare B imature (CD38+) care se diferențiază ulterior în plasmocite producătoare de anticorpi. Limfocitele CD5 +, care constituie subpopulația corelată cu sinteza imunoglobulinelor sunt reduse în BC, mai ales în fazele de activitate, sugerând un rol patogenetic direct.

5.ROLUL CITOKINELOR

În bolile inflamatorii intestinale se consideră că au rol patogenetic interleukinele (IL): IL-1, IL-2, IL-6, IL-8, IL-12, IL15, TNF-α și INF-γ.
IL-1 este citokina semnal care activează un subset specific de limfocite T. Cantitatea de IL-1 este excesivă deoarece, este produsă și de macrofage și de celulele epiteliale, celule epiteliale care etalează antigenele HLA clasa a II-a, eliberând semnale accesorii alături de macrofage. Celulele epiteliale mai eliberează IL-6, IL-8 și peptida 1 chemotactică pentru macrofage.

IL-2 are un rol important în patogenia afecțiunilor inflamatorii cronice, fiind mult crescută în BC. Este secretată împreună cu IFN de către limfocitele Th1. IL-2 activează creșterea limfocitelor Tc (citotoxice), B și a celulelor NK (Natural Killer) favorizând astfel liza celulară.
IL-6 este secretată de macrofagele care vizează limfocitele T și B. Este implicată în procesele de fibrogeneză.
IL-8 este sintetizată și eliberată tot de macrofagele activate și de celulele epiteliale, stimulând mecanismele nonimune care inițiază leziunile inflamatorii. IL-8 este cel mai puternic chemoatractant al neutrofilelor (Liana Gheorghe, Oproiu A, 1999).
IL-12 este podusă în cantitate mare de macrofagele mucoasei lezate în BC și este normală sau scăzută în RCUH. Legarea IL-12 de receptorii prezenți activează o cale de semnalizare cere determină activarea limfocitelor de transcriere (STAT-4) și dezvoltarea unei infiltrații cu celule secretoare de TNF și IFN-γ (Wirtz S, Finotto S, Kanzler S 1999).
IL-15 este o citokină cu un număr mare de activități biologice incluzând stimularea proliferării celulelot T și migrarea la sediul inflamației. Este produsă în cantități crescute în BC, de către limfocitele T din lamina propria.
IFN-γ stimulează sinteza antigenului HLA clasa a II-a, și etalarea sa pe membrana macrofagelor și a celulelor epiteliale împreună cu antigenele luminale. În acest fel se produce o augmentare a actiunii limfocitelor Tc (citotoxice) asupra celulelor epiteliale.

TNF (tumor necrosis factor), în mod particular, are un amplu spectru de efecte proinflamatorii cu importanță deosebită pentru inflamația intestinală (Wirtz S, Finotto S, Kanler S 1999). Eliberarea TNF determină activarea macrofagelor prin mecanism autocrin. Legarea TNF de suprafața celulară reprezintă semnalul costimulator care augmentează răspunsul imun medial de limfocitele T (Schreibers, Raendler A, Stenson WK, MacDernott RP 1992). TNF împreună cu IL-1 induce expresia moleculelor de adeziune celulară la nivelul endoteliului vascular (ELAM-1: Endothelial Cell Leucocyte Adhesion) și de adeziune intercelulară (ICAM-1: Intercellular Adhesion Molecule), permițând recrutarea unor noi celule inflamatorii la nivelul mucoasei. De asemenea, TNF are efect procoagulant la nivelul endoteliului vascular și stimulează eliberarea locală de oxid nitric (NO), factor activator plachetar și prostaciclină (Sands BE 1996). În sfârșit, TNF stimulează producția de metaloproteine care participă direct la injuria tisulară locală (Bentler B 1995).

În concluzie, cele mai multe studii arată că la om BC este o boală Th1–mediată și activitatea excesivă a celulelor Th1 este crucială (MacDonald T, Monteleone G, Pender SLF 2000; Papadakis KA, Targan SR 2000). BC este caracterizată prin creșterea numărului de limfocite T activate din mucoasa intestinală, care secretă IFN-γ. În plus TNF este în mod clar un mediator important în inflamația din BC, lucru dovedit prin utilitatea pe care o poate avea un anticorp anti-TNF în tratamentul afecțiunii.
DOWNLOAD REFERAT
« mai multe referate din Medicina

CAUTA REFERAT

TRIMITE REFERAT CERE REFERAT
Referatele si lucrarile oferite de E-referate.ro au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica.
Confidentialitatea ta este importanta pentru noi

E-referate.ro utilizeaza fisiere de tip cookie pentru a personaliza si imbunatati experienta ta pe Website-ul nostru. Te informam ca ne-am actualizat termenii si conditiile de utilizare pentru a integra cele mai recente modificari privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal. Inainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugam sa aloci timpul necesar pentru a citi si intelege continutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigarii pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizarii fisierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totusi ca poti modifica in orice moment setarile acestor fisiere cookie urmarind instructiunile din Politica de Cookie.


Politica de Cookie
Am inteles