Amintiri din copilarie

28 februarie 2007

!!! Textul de mai jos este doar un preview al referatului cu numele de mai sus. Pentru varianta printabila care poate sa contina imagini sau tabele apasa butonul de 'download' !!!

Nică, băieţelul care merge copăcel ţinându-se de prichiciul vetrei cel humuit, creşte sănătos şi plin de viaţă, bucurându-se de frumuseţea jocului de-a ascunsa şi a altor ,,jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc”.

El simte că trăieşte într-un timp al fericirii necurmate şi într-un spaţiu al belşugului ţărănesc, într-o familie de oameni sănătoşi: ,,doamne, frumos mai era pe atunci, căci şi părinţii şi fraţii şi surorile îmi erau sănătoşi şi casa ni era îndestulatㅔ, în care crede că totul i se supune: ,,şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea”. Nică este un copil naiv, îşi iubeşte mama şi o consideră înzestrată cu puteri supranaturale, pe care i le-a transmis şi lui.

Numai în felul acesta se explică faptul că la îndemnul Smarandei râdea la soare ca să se îndrepte vremea: ,,şi vremea se îndrepta după râsul meu… ştia, vezi bine, soarele cu cine are de-a face, căci eram feciorul mamei, care şi ea cu adevărat că ştia a face multe şi mari minunăţii”.

Aflându-se la vârsta inocenţei, Nică este încredinţat că lumea imaginată de el există aievea. De aceea, băţul pe care încalecă devine, în închipuirea sa, un cal straşnic pe care aleargă, ,,şi-l bate cu biciul, şi-l struneşte cu tot dinadinsul şi răcneşte la el din toată inima”. Propria copilărie este la fel ca aceea a copiilor din toate timpurile şi din lumea întreagă: ,,aşa eram eu la vârsta cea fericită şi aşa cred că au fost toţi copii, de când îi lumea şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice”.

Evocând cu nostalgie copilăria prozatorul surprinde ireversibilitatea timpului şi trecerea sa de la vârsta zburdălniciei la cea a adolescenţei şi la tinereţe, când sufletul este stăpânit de trăiri tainice şi de nelinişte: ,,dar vremea trecea cu amăgele, şi eu creşteam pe nesimţite, şi tot alte gânduri îmi zburau prin cap, şi alte plăceri mi se deşteptau în suflet, şi în loc de înţelepciune, mă făceam tot mai neastâmpărat, şi dorul meu acum era nemărginit”.

Din întreaga operă se conturează imaginea unui tânăr vesel, bucurându-se de tot felul de jocuri în copilărie şi trăind din toată inima farmecul tinereţii, într-un cadru natural plin de frumuseţe, în armonia cântecului românesc, în atmosfera clăcilor şi horelor: ,,dragi-mi erau şezătorile, clăcile, horile şi toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însufleţire”. Legătura tainică dintre Nică şi părinţi, dragostea şi respectul faţă de ei rămân neumbrite de trecerea timpului.

Copilăria sau vârsta fragedei pruncii are ca numitor comun ludicul, ce o transformă într-un factor caracteristic a tot ceea ce există pe lume, într-o cumpănă dintre nostalgie şi ideal. Formula trecerii din regnul necesităţii în cel al libertăţii are în fond un iz pueril. Timpul, copilul care se joacă, este subtila metaforă cu deschidere ludică maximă, generatoarea unei considerabile literaturi filosofice şi a ,,romanului copilăriei ţărăneşti”, aşa cum precizează Zoe Dumitrescu Buşulenga.

Amintirile reprezintă un univers ideal pentru fiecare copil, fiind scrise parcă în amintirea unei dragi amintiri. Aici copilăria este prezentată ca o epocă de aur, ca un tărâm al bucuriei şi al inocenţei, fără griji şi suspine, în care fantezia completează realitatea, iar jocul este suprema preocupare.

Îl eliberează pe copil de realul vieţii, îl ajută să-şi construiască o lume proprie, în care operează o altă convenţie şi îl scoate de sub puterea timpului: ,,ce-i pasă copilului când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, la ce poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire. Copilul, încălecat pe băţul său, gândeşte că se află călare pe un cal dintre cei mai straşnici, pe care aleargă cu voie-bună, şi-l bate cu biciul, şi-l struneşte cu tot dinadinsu, şi răcneşte la el din toată inima, de-ţi ie auzul; şi de cade jos, crede că l-a trântit calul, şi pe băţ îşi descarcă mânia în toată puterea cuvântului…”.

Jocul competiţiei, cu toate regulile lui restrictive, arată năzuinţa de a-i întrece pe alţii, de a fi primul şi ca atare de a fi onorat. Şiretenia, o caracteristică a competiţiei şi o figură de joc, îl urmăreşte şi gravitează în jurul lui Nică în orice moment: ,,şi unde nu încep a fugi de-mi scăpărau picioarele… şi până să mă ajungă, eu, de frică, cine ştie cum, am izbutit de m-am îngropat în ţarină, la rădăcina unui păpuşoiu”.

Prezentat din perspectiva gândirii şi simţirii copilăreşti, acest agon se află în centrul nobleţei şi-al faimei; Nică îşi demonstrează virtutea printr-o dovadă de îndemânare, curaj, înţelepciune, dorind totodată să fie onorat de către cei care-l cunosc.

Expresie a libertăţii copilului, fiecare joc are rol de exorcizare a spaimei, de automodelare şi autocunoaştere, este de fapt un pas încet dar sigur spre dezvoltarea unei personalităţi distincte şi unice în felul ei. Prin universul pe care şi l-a creat, Nică poate învăţa tainele existenţiale, devenind pe parcursul desfăşurării acţiunii o întruchipare fidelă a ludicului, un personaj ce se naşte în joc şi trăieşte prin acesta.

Simulacrul sau mimicry-ul dezvăluie interesul copilului pentru realitatea din lumea înconjurătoare, explicându-se astfel fascinaţia în faţa autorităţilor locale, îndeosebi în faţa preotului. Ilinx-ul este parte integrantă a vieţii lui Nică, transformându-i copilăria într-o experienţă de neuitat. Jocul de noroc exprimă pe lângă promisiunea de libertate şi nu libertatea însăşi, poziţia distantă dintre adversari, care îi desparte într-un fel de lumea reală. Pentru Nică însă alea înseamnă a fi de partea tuturor, indiferent că sunt din echipa lui sau din cea adversă: ,,zvârleam pietrele, pe rând, în ştioalna unde mă scăldam: una pentru Dumnezeu şi una pentru dracul, făcând parte dreaptă la amundoi”.

Indiferent de ce formă ia jocul, acesta constituie pentru copilul Creangă o iniţiere în lungul drum spre cunoaştere, un mod de înţelegere a lucrurilor. Întâmplările în care este implicat eroul nu sunt simple pozne ale unei vârste, ci ele ilustrează subtil, un proces de formare, transformându-l pe Creangă într-un adevărat demiurg, opera devenind astfel bildungsroman. Despre copilărie şi joc, scriitorul humuleştean nu are mai multe de spus decât alţii, rezumându-se la ,,şi, Doamne, frumos mai era pe atunci!”.

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au avut tendinţa de a transforma timpul în spaţiu. Primul ceas desenat pe nisip este un argument în acest sens. Minutele şi orele devin milimetri şi centimetri, iar lunile anului se pot reprezenta prin mici pătrate pe o foaie de hârtie. Privind ceasul sau calendarul, planul spaţial, omul se simte creatorul ce cuprinde cu privirea viitorul şi trecutul, în timp ce în plan temporal nu poate stăpâni decât clipa prezentă.

În partea a patra a Amintirilor, spaţiul devine timp. Drumul de la Humuleşti la Iaşi nu este o simplă deplasare dintr-un loc în altul, ci devine un cronotop al trecerii spre vârsta adolescenţei. Dacă spaţiul permite aparent mişcarea dus-întors, timpul nu mai este în aceiaşi situaţie, de aici venind regretul despărţirii, ardoarea cu care băieţii se roagă să fie lăsaţi în satul natal şi constatarea lucidă că ,,eram şi noi holtei din păcate”.

Băieţii au intuiţia faptului că, în desfăşurarea timpului subiectiv, zilele ar trece mai lent dacă ar rămâne în sat, pe când aşa, ruptura e bruscă, dureroasă şi, mai ales, ireversibilă. Drumul capătă valoare iniţiatică, asemenea aceluia din basme, când eroul se desprinde la un moment dat din universul familiei, trece nişte probe iniţiatice, urmând ca mai apoi să înfrunte primejdiile lumii mari.

Personaj-narator, Creangă deţine la cel mai înalt grad arta povestirii. Cele mai importante caracteristici ale artei narative sunt dinamismul anecdotei, care se referă la rapiditatea cu care se desfăşoară întâmplările şi tehnica orală a spunerii. Autorul, aflat într-o permanentă vervă, se adresează adesea interlocutorilor săi fictivi în mod direct: ,,şi după cum am cinstea să vă spun”, iar alteori apelează la digresiuni sau explicaţii: ,,şi să nu-mi uit cuvântul”, ,,mai bine să ne căutăm de ale noastre”.